Cred că orice tipă şi-a imaginat, nu o singură dată în viaţă, cum va fi nunta ei! Haideţi, fetelor, recunoaşteţi că aşa e! La mine a fost ceva de groază visul ăsta, un coctail de viziuni, pe care mi le croşetam febril în serile ude şi schizofrenice, când mă întorceam de la liceu, apoi, mai târziu, de la FJSC.
Înghesuită, în autobuzul 336, de pufoaice puţind a motorină, a băşini urbane de oameni trişti, şi-a salam ieftin, molfăiam un covrig tare, ca bara înzilizită de care mă ţineam dârză. Îmi imaginam cum voi arăta eu în rochie de mireasă, cât de frumoasă voi fi, fără coşuri, fără nas lucios (ajustat chirurgical eventual!), înfăşurată corespunzător în spumă de dantelă albăă, albăă, cu un voal luuung. Suspinam şi zâmbeam, zâmbeam şi suspinam.
La frâne, când veneam de-a berbeleacu’ peste ăia din faţă, secvenţele săreau ca altoite cu nuiaua şi ajungeam la… dans, într-un restaurant select, cu picoli, numai unul şi unul, care baletează printre mesele frumos împodobite cu de toate. Ah! E staţia Lujerului? Tre’ să cobor! Fuck! Visul se repeta, dar mereu schimbam câte ceva, ori mirele – care, evident, arăta cel puţin ca De Niro în tinereţe, dar mult mai înalt (am avut mereu chemare înspre bărbaţii înalţi, chiar dacă eu eram bună de băgat în buzunarul de la piept!), avea plete şi mă iubea până la sufocare. Ori schimbam rochia! În fine, ce să vă mai ameţesc? Anii au trecut, visul de nuntă a rămas aproximativ acelaşi, dar nu prea m-am măritat. De ce? Nici eu nu ştiu ce să zic. Inima mea? O fetiţă cu funde şi degetele pline de cerneală, o nebună care sărea coarda, încă. Niciodată n-am fost gata. Ba trebuia să mă pregătesc pentru licenţă, ba n-aveam bani, ba îmi dădeam demisia dintr-un loc de muncă și mă angajam într-altul, ba nu eram prietenă cu cine trebuie. Viaţa mea era ca o bucătărie cu toate oalele pe foc, clocotind şi amirosind şi a ţelină şi a mărar, dar în special a sarmale d-alea bune. Atât de bogată, de plină, de colorată şi de nebună, încât nu-mi venea să o deranjez cu nimic. Nici măcar cu o nuntă.
Eeei, și timpul a fugit de mine, ca un pârnăiaş scăpat printre gratiile tăiate cu unghiera. M-am trezit la un moment dat că am 35 de ani. Auci! Nu mai arătam chiar ca la 25, e drept, dar asta nu mă făcea mai înţeleaptă. Îmi lopătau fluturi în creier, iar gândurile mele aveau încă cerul senin. Eram împreună cu Răzvan de vreo 6 ani şi stăteam aşa. Fiecare cu numele lui. El mă tot înghesuia pe la colțuri: „Hai, poeto, să ne căsătorim, ce dracu’, să-ţi pun verighetă pe deget!” Eu, nimic. Amânam.
Şi, într-o zi, m-am decis. Rapid, pe neaşteptate, aşa cum fac eu majoritatea lucrurilor. Răzvan s-a bucurat. Mama la fel, iar tata s-a machit cu drojdie penală până a uitat că stă la etajul 2 şi a intrat în casă peste madam Tudorache de la 1. Problema nu era tata, care nu mai venea la domițil, ci faptul că nu aveam naşi. Am tot căutat, am dat telefoane, am întrebat în sus şi-n jos. Nimeni nu voia să ne cunune. Parcă am fi fost ciumaţi. Simţeam că am 3 ţâţe în faţă de fiecare dată când întrebam pe cineva, iar Răzvan deja îşi luase gândul de la nuntă. Cu toţii, cei chestionaţi, ne băgau aceeaşi placă plină de minciuni, că se vedea pe mutra lor că inventează: „Dragă, nu putem, avem un botez!”…sau: „Aaa, tocmai am aflat că am altă cununie!” Până şi pe Dinescu l-am rugat. Dinescu, poetul şi fostul meu şef de la Plai cu boi şi Aspirina Săracului. Nici el n-a vrut. Nu că nu i-ar fi făcut plăcere (ce dracu’ să zică şi el!!?) dar cică poartă ghinion năşirea lui şi se despart finii! Aşa mi-a spus. L-am lăsat pe Dinescu, dar mi-a părut tare rău. M-am simţit groaznic pentru că m-a refuzat. Mi-ar fi plăcut să-mi fie naş. Țineam la el, îmi plăcea omul, îmi plăcea poetul, îl văzusem în atâtea ipostaze la redacţie, la cârciumă, pe Teatrul Naţional, şi aproape îl adoram. Aproape, zic. Băgam o tonă de Gălbioară de Potelu la masă, aduceam băieţii de la Mambo Siria şi eram ca-n „Pisica albă, pisica neagră” a lui Kusturica. Dar n-a fost să fie.
În cele din urmă s-a îndurat de noi un popă, despre care scriseserăm noi, mai demult. Tipul părea pâinea lui Dumnezeu, soţia lui, la fel. „Vă cununăm la biserica noastră, cumpărăm buchetul miresei şi lumânările, voi daţi banii pentru mâncare la restaurant şi restul.”, a zis naşul şi a bătut palma. Iuhuuu! Ne-am bucurat şi am început să umblăm de nebuni prin oraş la cumpărături. Pentru că ne-am trezit în octombrie că vrem să ne căsătorim în…noiembrie, acelaşi an!, vă daţi seama că niciun restaurant care se respectă nu putea să ne onoreze dorinţele, oricât am fi scos din buzunare. Toate erau ocupate. Rochia mi-am cumpărat-o singură, voalul şi coroniţa la fel. Din salariu. Pantofii n-au fost din piele, dar arătau bine şi erau noi. Buun! Cu restaurantul ne-a ajutat naşul. A scormonit el prin parohia lui, a sunat, a întrebat, s-a răstit şi, în cele din urmă, a găsit o cârciumă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. La prima vedere, şi ameţită de eveniment şi stresată de tot ce mi se întâmplă dintr-odată (oare să-mi păstrez numele de fata? Sau să mă semnez Mateescu?!) mi s-a părut că e în regulă. Sala era luminoasă, destul de mare pentru câţi invitaţi aveam noi, ba chiar mişto, în cazul nostru – şi cu bani puţini şi în ultima clipă-. Am acceptat, răsuflând uşuraţi. În sufletul meu, însă, bâzâiam ca un copil care şi-a rupt cu unghiuţa coaja de pe bubă. Pregătirile astea de acum nu se potriveau cu visul meu de fată. Şi dintr-odată mi s-a făcut frig.
Invitaţii noştri de la actuala ediţie a "VIP Online" sunt Dana şi Răzvan Mateescu, doi foşti ziarişti, care după ce au negat online-ul la fel ca şi toţi ceilalţi jurnalişti ai presei scrise au trecut cu înţelepciune şi talent pe net - şi-au făcut un website www.EdituraMateescu.ro cu ajutorul căruia îşi promovează un magazin online de produse etno-folclorice - www.Artizanescu.ro.
Întâlnirea noastră cu "Artizăneştii" s-a petrecut la CEL MAI BUN RESTAURANT ROMÂNESC din Bucureşti, adică la Casa Oprescu din Parcul Tineretului. Am început cu o palincă pentru dezlegarea limbilor şi a sufletelor, mai puţin Răzvan care am avut proasta inspiraţie să fie conducător auto în loc să comande un taxi, aşadar el a ars-o pe Pepsi- Cola.
Ca în fiecare week-end, Casa Oprescu are şi un meniu special de sfârşit de săptămână, în afara celui clasic, permanent. Am ales cu toţii ciorba de potroace. Şi bine am făcut! Gustoasă şi reconfortantă!
Dar să mai citim ceva din poveştile lor, mai exact despre cum se desfăşoară o zi în viziunea Danei:
Recent, mă întreba cineva, o cunoștință veche, care e programul meu zilnic. Nu că murea de curiozitate, ci pentru că nu mă văzuse de un car de ani, avea chef să ne întâlnim la o cafea și-o ciungă fără zahăr, iar eu o refuzasem cam brutal, în stilul meu. Ce face o mamă care muncește acasă, dar nu croșetează, nu lipește timbre pe plicuri și nu confecționează coliere din mărgele de plastic? Încerc să-i explic persoanei care nu mă crede și zice: „Ei, lasă, femeie, că nu ești tu singura mamă de pe pământ și nici Maica Tereza. Alții au câte 3 copii și se descurcă…Lasă-o baltă, exagerezi, zi că nu vrei să ne vedem și te înțeleg!”
Să iau o zi oarecare, obișnuită. Să zicem aia de ieri? Nu! Atunci, alaltăieri. Mă trezesc în jur de ora 9 și ceva dimineața. Andrei doarme încă. Mă dezmorțesc: trosc, poc, stââânj! Sunt oasele mele care-și vorbesc. Scot un crac și mă dau jos din pat, chiaaau, chiaaau! Drace! Am călcat pe-o girafă de jucărie. Era pe jos! Ce rău m-am speriat! Gata! S-a trezit și micul prinț, cască ochișorii: Bongiorno, Principessa! …și mă ia în brațe. Aaaaaaaahh! Ce bine e! Ne pupăm, ne povestim ce-am visat, el, invariabil, niște vampiri care fugeau după trei pisicuțe, un câinelaș și un măcăleandru…Ne îmbrăcăm, apoi mă duc să pregătesc micul dejun. În timp ce cotrobăi și troncăn printre oale, ulcele, pahare și străchini, apare și soțul meu morocănos. Nu știu de ce, uneori seamănă cu All Bundy: „Bună dimineața! ăăă, vă sculați mereu la 10, ca boierii, io sunt sătul dă muncă!” Nu zic nimic, dar scap un pahar dintre dește: poooc! Se face zob! „Mototoalo! Mâini de cauciuc!”
Între timp, Berlioz, motanul, mirolăie disperat în garaj. Vrea afară. Îl scot. În curte e însă Victor, câinele de mare ispravă, care roade mașini. Îl ia în primire. Se bat ca chiorii, Berlioz fiind mai iute de gheară îi desenează pe bot un fel de B, ca Zorro, de fapt ca Berly! Și odată latră Victor, bass bariton cu blană și colți: HAM! și vibrează geamurile, perdelele fâlfâie, păsărelele zboară în stol, departe, tablourile din casă se strâmbă. Îmi sare inima, dar o apuc cu două degete și-o vâr îndărăt, pe gură. Scot un salam, niște cașcaval, pentru mine furaje (fulgi de ovăz) și vitamine. Laptele dă în foc, pentru că sunt băgată toată într-un dulap, caut o farfurie anume cu Fulger McQueen și cu Bucșă, personajele preferate ale lui Andrei de la desene animate. Unde naiba am pus-o? Ieri era aici! Mă strigă cineva? Bum! Dau cu țeasta de un lemn, mă doare, tu-ți gura mă-tii de imbecilă, cu dovleacul tău mare! Mă înjur singură și strâng din dinți. Îmi dau și lacrimile, pentru că mi-am mușcat și idioata aia de limbă! Dar la radio cultural e Chopin, și-mi mai trece oleacă. Găsesc farfuriuța. Bingo! Mă doare limba și-mi atârnă, mă ustură. Abia o mișc. Aranjez masa în living, îmi chem bărbații: la masăăăăăă! Andrei e primul, tac-su întârzie.
-Ce face tata?, îl întreb.
-E pe Facebook.
Mă duc în bucătărie, iau o oală maaaare din tablă și dau în ea cu o lingură: BAAAANG! Apare și capul familiei. Mâncăm.
-Vreau să mă uit la Boomerang, că începe Dexter și nu vreau să pierd episodul ăstaaa, zice Andrei.
Execut ordinul.
-Dă-teee, că nu văăăd!, poruncește.
Mă dau. Mânânc chinuită, stând pe-o bucă și-ntr-un cot.
-Da` noi nu ne mai uităm la știri, la actualități, toaaată ziua nu văd decât desene animate! Ce fel de ziaristă ești tu? Habar n-ai ce se întâmplă pe lumea asta, numai în curu` lu fi-tu stai!, mă ceartă blândul meu soț, după ce balotează o juma de pâine și paișpe rondele de salam.
Stomacul mi se strânge. Aș face scandal, dar mă mai gândesc nițel. Între timp, Andreiuțu varsă laptele pe fața de masă, care se prelinge pâââână pe parchet. Și el e ud pe haine. Și lipicios! Țuști, fug să-l schimb. Nervii mei zbârnâie, poți să întinzi rufe pe ei! Tac! Îl aud pe Răzvan care deja e cu deștul pe telecomandă:
-Ia zi, doamna ziaristă, știi cine e Ministrul Muncii?
Nu mă mai abțin:
-Daaaa!
-Cine?
Continuarea AICI.
Răzvan a poftit şi a comandat coaste de porc la cuptor garnisite cu legume, Dana şi Cristina, adică nefasta, au dorit ruladă de curcan burduşită cu ciuperci şi brânză, pe pat de cartofi, iar eu m-am înfruptat dintr-o saramură oltenească de pui cu mujdei, fireşte, şi cu ardei iute şi mămăliguţă, ceilalţi cu pâine de casă, caldă, făcută în cuptorul restaurantului Casa Oprescu. Pentru că nu degeaba l-am numit cel mai bun restaurant românesc din Bucureşti!
După cum se vede mai jos, nici nu ne plăcea, molfăiam aşa ca să simulăm. :P :P :P
Răzvan dădea noroc cu sticla de vin Sauvignon Blanc "Măiastru" de la Crama Oprişor pentru că pahar nu avea, el bea Pepsi, după cum am mai spus.
După cum aţi aflat în povestirea de mai sus ei au şu un fiu pe nume Andrei. Iar Andrei este pasionat de... Doina Badea. Sunt convins că mulţi habar nu aveţi cine a fost. Să vedem şi povestea asta...
Când Andrei avea doi ani și ceva era înnebunit după Doina Badea și al ei matelot, ăla care cânta la proră. Nu-l știți? Stați să vi-l fredonez: „Cânta un matelooot la proooră….și marea nu-l înțelegeeeaaa…”
Ascultam zilnic melodia, care-mi plăcuse și mie, când eram mică. Dansam cu el în brațe și zburam, închideam ochii, era minunat, nici nu mai știam dacă eu îl țin pe el, omulețul năstrușnic, sau el mă strânge în brațe și levităm deasupra tuturor…
Ei, de la cânecul ăsta ni s-au tras multe. Pentru că, după ce-a mai crescut, avea vreo trei ani și ne înțelegeam perfect în limba română, Andrei Mateescu a început să se intereseze. Și au început întrebările: de unde vine Doina Badea? Cum cântă ea așa de frumos? Stă în picioare sau pe scaun? Ce-a mâncat înainte de cântecul ăsta? Ei îi plac cerealele? Îl cunoștea pe matelot? Cum arată matelotul? Are copii? E bun sau rău? Cu ce barcă se deplasează, Etc, etc.
Frate! M-am distrat prima dată, dar după ce m-a tocat non-stop cu astea, am turbat efectiv. I-am explicat, ca o mamă absolut responsabilă ce eram, că Doinea Badea a fost una dintre cele mai talentate cântărețe de muzică ușoară, că a fost frumoasă, i-am arătat poze pe Internet, că a murit la cutremurul din 1977, și că se află înmormântată la cimitirul Bellu.
-Da? Păi vreau să-o văd!,
-N-ai cum! E îngropată toată.
-N-au lăsat nici măcar un gemuleț deschis, atâtica?, insista piticania cu ochișori maaarri.
-Nuuu.
-Nici măcar un degețel nu pot să văd?
I-am spus că vom merge într-o zi, să fie mai cald și mai soare. Zece minute a tăcut.
Apoi a început iar: dar cum a fost la cutremurul din 77? Câte blocuri au căzut? Au căzut ca jucăriile mele, buuuum? Câți oameni au murit? Tu ce făceai la cutremur? Câți ani aveai? Ai plâns? Ți-a căzut ceva în cap? Doina Badea avea copii?
I-am povestit din nou. Atâta cât știam eu și cât consideram că ar putea să înțeleagă un puști curios, de trei ani. Dar, de atunci, de fiecare dată când treceam cu mașina prin fața unui cimitir, se declanșa balamucul:
-Aaa, opriți aici!, făcea omulețul.
-De ce?, întreba tac-su sucind brusc de volan. Ce s-a întâmplat?
-Doresc s-o văd pe Doinea Badea!
Între timp am trecut la desert - Artizăneştii au luat o porţie de papanaşi (singurul restaurant din lume unde găseşti 3 papanaşi la o porţie este Casa Oprescu), eu una cu 2 eclere, unul de vanilie şi unul de ciocolată, iar nefasta a preferat plăcinta de dovleac. Ei au mâncat câte unul, iar pe cel de-al treilea l-au pus la pachet pentru Andrei ca să nu-i certe prea rău când vor ajunge acasă pentru că au întârziat atâtea ore în oraş.
Şi pentru că se apropie Paştele, haideţi să citim o reţetă de friptură delicioasă de miel cu povestea aferentă.
În urmă cu vreo 17 ani, căutam niște bătrâne ca să ne spună cântece vechi populare românești și descântece de boală. Am căutat, de mi-am rupt bașchetul stâng și-mi intra noroi la degețele. Nu prea vroiau babele să-și spună secretele, așa că am colindat toată Valea Prahovei.
Era de un Paști ploios și friguros și mă zgribuleam ca o vrabie în palmele lui Răzvan. Într-un târziu, am nimerit la tanti Ana din Poiana Țapului, o femeie de treabă, blândă ca un cozonac proaspăt, dar șugubeață și pusă pe șotii. Ne-a doinit de mama focului, am râs cu ea, și ne-a spus o grămadă de descântece și de leacuri pentru diferite boli, blesteme și deochi. Fiind Paștele, ne-a invitat și la masă. Avea miel, dar n-am vrut să mănânc.
Niciodată nu mi-a plăcut și aveam, așa, o strângere, nu de inimă, ci de tiroidă, că uneori acolo fuge inima mea, când vedeam în tavă pulpe mici de pui de oaie. Adică de ce să omori un copil de oaie ca să-l mănânci? Știu, așa e tradiția. Dar totuși…
M-am trezit cu o bucățică de friptură în față. Sos, mirodenii, o aromă minunată, îmi plângea gura.
-Mi-e milă să mănânc, tanti. Nu pot! Și nici nu-mi place, i-am zis.
-Ei, cum să nu-ți placă? Ia mai lasă figurile și mușcă zdravăn din bucata asta, nu vezi că ești străvezie la obraz?
-Nu pot.
-Bine, atunci stai așa că-ți dau niște pui. Din ăsta vrei?
-Vreau.
Și mi-a trântit o altă farfurie în față. Conținutul parcă semăna cu ce avusese înainte. Am gustat un pic. Moamă, de bunătate! Se topea în gură carnea. Fragedă, nici prea sărată nici prea dulceagă, aromată, plină, îmi bucura limba și stomacul flâmând. Garnitura era un orez excepțional, care-mi aducea aminte de mama. Numai ea îl potrivea așa.
Și dă-i fălci! Am mâncat și salată verde cu ridichi și ceapă și castraveți. Am băut un vin roșu, mătăsos, foarte bun.
La sfârșit, însă, tanti Ana mi-a dat bobârnacul de grație:
Şi de unde şi până unde titlul acestui articol?!? Intraţi pe saitul lor şi veţi descoperi cu siguranţă! ;)
Iar în final propun să ascultăm şi noi o melodie cu Doina Badea ca să ne punem bine cu Andrei. :P
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Poftă Bună de Viață! :)