Polonezul cu Trotinetă

Dancu. Silviu Dancu - are trotinetă, dar nu e polonez așa cum s-ar înțelege din titlu. Dar atunci când l-am cunoscut virtual se angajase la Institutul Polonez de la București. Așa că eu am crezut că este minoritar polonez sau măcar ar avea vreo străbunică sau ceva cu legături genealogice în Polonia. Dar m-am înșelat. Nu știe o boabă de poloneză. În poza de mai sus este invitat la Gala Societății Civile. Vorba unui amic, este gala ”băieților” îmbrăcați în civil? ;)

M-a lămurit când am avut onoarea să-mi accepte invitația ca VIP ONLINE să luăm masa împreună la Taverna Pescărească LA ZAVAT din Popa Nan 16. Trebuia să vină și soția sa, Gina - PR la Teatrul L.S. Bulandra, dar ea nu a putut fi alături de noi din cauze de serviciu. Deci, cum ziceam, m-a lămurit că nu este polonez cum credeam eu, dar a fost angajat în virtutea faptului că a lucrat și la ICR - perioadă în care a călătorit de-a lungul și de-a latul lumii, și știa cam cu ce mănâncă activitatea specifică pe care trebuia să o desfășoare.

După cum se poate observa în poza de mai sus unde Silviu este împreună cu Gina și cei doi fii ai lor - Petru și Matei, așadar Silviu nu circulă numai cu trotineta, ci și cu Mocănița. Iar dacă mă/vă întrebați ce mi-a venit să-l invit ca VIP ONLINE, ei bine, mie îmi place mult cum scrie, chiar dacă uneori nu sunt de acord cu ideile pe care le exprimă, dar le expune foarte fain, ceea o să vă dovedesc mai jos pentru că o să reproduc câteva dintre gândurile sale - și nu sunt singurul fan al textelor sale, el a fost recomandat de nu mai știu ce revistă într-un top al persoanelor de urmărit pe FaceBook.

Gina nu a putut veni, dar a putut Matei, fiul cel mare care tocmai ieșise de la școală. Ne-am început ospățul cu discuții spumoase, uneori controversate, ce au dat și mai multă savoare antreurilor gastronomice: pâine prăjită cu icre de știucă,  fructe de mare crocante, humus și pâine prăjită cu cremă fină de brânză și somon afumat.  Mmmmmm...

Și în timp ce molfăim cu toții la bunătăți, să depănăm din gândurile lui Silviu.

Primul gând: 

”De câte ori intru într-un mall mă simt un jegos. Cum trec de uși, cum am impresia că put, că hainele îmi sunt pline de pete, că pantofii-mi sunt scofâlciți. Trotineta devine deodată o chestie nemernică pe care o țin în mână pentru a nu lăsa dâre pe gresia strălucind ca un lac. Și, de fapt, chiar e adevărat. Deodorantul e de mult pierdut ca miros, încălțările chiar sunt pline de riduri, blugii chiar sunt tociți de zile și de drumuri.

În schimb, toți cei din jurul meu îmi par curați. Parfumați. Strălucitori. Imaculați. Neatinși. E ca și cum am intrat pe neștiute într-un cer al consumerismului și toți oamenii de-acolo sunt îngerii săi. Sunt atât de curați, de frumoși și de abstracți, încât par transparenți.

Praful orașului, transpirația ușoară de la prea mult mers sau de la o ”cursă” prea rapidă, pantofii munciți de drum, blugii pe care-i arunc pe mine din rutină, fără să-mi pese dacă sunt atinși de viață, tricoul vechi de vreo 3 ani, toate mă arată un trup între duhuri. Sunt așa de carnal într-un mall încât am impresia că profanez locul. Un bolovan aruncat cu pleoscăit într-un lac străveziu, nemișcat. Un vidanjor într-o saună... asta sunt eu într-un mall.

Sunt o neregularitate entropică într-o armonie a geometriei perfecte și a hainelor de-o zi. Trec ca o amintire urâtă, ca o posibilitate de coșmar, ca o piază rea printre figurile netede, lucind mat, trec printre cămăși călcate, pantaloni și pantofi ca abia scoși din cutie. Trec printre priviri care trec prin mine sau, la o adică, poposesc în grabă, ușor contrariate, ba chiar uluite.

Azi am fost după Gina la un mall. Am așteptat pe culoar să termine cumpărăturile din magazinul în care intrase. Stăteam pe-o canapea ce părea virgină. Singur, pe un coridor uriaș, pe care treceau noi-nouți oameni de pe altă lume. Iar eu stăteam cu mâinile pe genunchi, cu șapca pusă alături, privind la roțile pătate de noroi ale trotinetei. Și m-a pufnit un fel de râs, din care cu greu m-am abținut.”

Gândul doi:

”Aseară am jucat cărţi, cu Gina. Doar noi doi. Copiii se jucau în faţa blocului cu prietenii din bloc și din clădirile vecine. Biciclete, trotinete, alte alea. Le auzem vocile, râsetele și strigătele prin fereastră. Gina ținea scorul pe o foaie, cu pixul. Ascultam muzică la radio. La un moment dat, privind-o peste masă cum nota i-am zis: ”Auzi, tu ai observat? Suntem ca-n vremea copilăriei nostre!!! Când părinții stăteau unul cu celălalt, televizorul nu mergea, se asculta muzică și știri la radio, iar copiii se jucau fără probleme pe strada din fața blocului.” A râs: ”Da, chiar, și mai și ascultăm Beatles și coveruri după ei! Plus că am făcut și brioșe proaspete, să le înfulecăm cu lapte, și miroase-n casă aromat.”

Am realizat că-n tot răstimpul ăsta nu m-am uitat pe telefon deloc, că nu am intrat pe fb, gmail sau pe instagram. Laptopul era, și el, în altă cameră. E drept, ascultam un radio online de pe un gadget contemporan. Dar parcă acolo, în spațiul interacțiunii umane nemijlocite, deveniseră deodată niște gadgeturi domesticite, nicidecum dominatoare...”

Gândul trei:

”Se tot vorbește despre cruzimea macedonenilor și despre cât de inuman sunt tratați refugiații care vin dinspre Grecia.

Poate că e bine să nu uităm că Macedonia nu e nici membru NATO, nici membru UE și că relația lor cu musulmanii este departe de a fi cea mai senină.

Conflictul din Kosovo, din 1999, a făcut ca sute de mii de albanezi kosovari să bată la porțile Macedoniei. Care s-au deschis fără restricții. Ba chiar foarte larg. În mai 1999 erau peste 200.000 de refugiați musulmani albanezi (deși capacitatea țării de găzduire a refugiaților era de zece ori mai mică). În iunie erau cca 360.000 (18% din populația țării, care populație avea deja cca 23% cetățeni de origine albaneză!). Dar Macedonia era pe creștere economică de vreun deceniu, așa că a strâns din dinți și a asigurat toate condițiile. La finalul conflictului majoritatea albanezilor kosovari au ales să nu se mai întoarcă acasă.

În schimb au pus-o de-o grupare, ”Armata de Eliberare Națională” care milita pt „Albania mare”, care revendica teritorii din Macedonia, care flutura drapelul albanez. O grupare alimentată peste graniță cu arme de către ”Armata de Eliberare a Kosovo”. De la sloganuri și pretenții s-a ajuns la atacarea forțelor de ordine sau a grănicerilor macedoneni. În 2001 s-a lăsat cu lupte urâte, cu victime și de o parte și de alta. Război în toată legea. Musulmanii au distrus biserici și mânăstiri istorice (inclusiv de secol 13 - sună familiar?) Spre deosebire de cazul Serbiei, aici NATO a susținut (cel puțin dpdv formal) Macedonia. În urma conflictului, economia țării s-a prăbușit.

Dar asta nu e tot: în 2012 (adică acum 4 ani!) a izbucnit un nou conflict. Nu atât de amplu, dar care a avut pretexte similare (polițiști macedoneni care ar fi împușcat etnici albanezi și asasinate asupra macedonenilor făcute de către albanezi). În plus, o nouă biserică a fost arsă, iar musulmanii albanezi s-au declarat ofensați de costumele purtate la un carnaval de către macedonenii creștini.

Așadar, acum 17 ani, Macedonia a găzduit musulmani albanezi într-un număr care echivala cu aproape 20% din populația țării (nu știu vreo țară din Vest care, azi, să fie atât de permisivă dpdv procentual cu refugiații din Siria). Doar că s-a pomenit cu trupe paramilitare musulmane și cu revendicări politice și teritoriale violente. În doar 2 ani de la ajutorul dat!! Acum 4 ani i s-a amintit cu sânge că războiul nu s-a încheiat cu adevărat, doar a fost suspendat.

Și acum ne mirăm și îi înjurăm că ridică ziduri în fața noului val de refugiați? Ne mirăm că lovesc cu bastonul și că nu lăcrimează de compasiune? Ce naiba vorbim aici? Ăia care lovesc în refugiați sunt și acum în doliu după prieteni sau rude căzute într-un război purtat cu alți refugiați, de aceeași religie cu cei care le bat acum la poartă.

Poate că am zice că nu-i putem judeca pe toți la fel. Și n-ar fi o vorbă în vânt. Dar hai să nu ne purtăm superior și arogant cu un popor care echivalează ca număr cu populația Bucureștiului, doar pentru că - pur și simplu - nu mai are încredere. În schimb are multe răni nevindecate și destule motive de doliu.”

A doua parte a ospățului nostru de la Taverna Pescărească LA ZAVAT împreună cu Silviu și Matei a cuprins calamar la grătar umplut cu feta - specialitatea casei, frigărui cu creveți și caracatiță, plus o tartă cu vinete, dovlecei și roșii, gratinată cu mult cașcaval. Martor ne este din nou papionul de la ShOOka Design.

Să continuăm cu gândurile lui Silviu:

”Ce de fioroși și de musculoși pe fb care se laudă ba că ”să vadă popa ce pățește dacă vine cu icoana”, ba că ”să vadă ăla care vine să ia semnături pentru modificarea articolului din constituție privitor la familie, astfel încât să se scrie acolo că o familie e formată strict dintre un bărbat și o femeie”...

Mi-e tare greu să înțeleg care e faza. Nu mă prind deloc care e temeiul, talentul, argumentul suprem, moral, legal, etic, social pe care se bazează supărații de gen.

Preotul își face meseria. Vine cu icoana, că asta tre să facă. Ține de ritual, de calendar, de sărbători și alte alea. Nu vrei să deschizi? Perfect. El a bătut la ușă, nu te-a bătut pe tine. Vrei să deschizi și să zici ”nu”? Ok. Dar chill, nu te va lega fedeleș să te bată cu busuiocul ud până zici ”da”. A, ai chef de palavre filozofice cu el? Minunat. Doar să nu te oftici dacă el nu are timp de asta. Nu de alta, dar mai sunt niște zeci, sute, chiar mii de apartamente la care tre să bată, din care vreo 84% ar avea ușile deschise. Și, deh, câteva minute tot tre să stea în fiecare apartament să dea cu aghiasmă. Iar dacă, totuși, are chef sau timp de palavre, nu te oftica dacă nu ține morțiș să ajungă la concluzia că tu ai dreptate și că el este un ”spălat pe creier” care, iată, a găsit lumina la tine-n prag. Ba există riscul să dai de unul cu spirit și cu simțul umorului și să te simți cam prost că te-ai fudulit fără temei. Da, știu, greu de crezut și de înghesuit în clișeul care ne-ncordează mușchiul.

Iar la faza cu semnătura... cam la fel. Crezi că e o campanie greșită? Perfect. Dreptul tău. E chiar salutar că nu gândește toată lumea la fel. Tu ești dovada că trăim într-o societate cu o pluralitate de convingeri. Great. Dar... cu ce anume greșește față de tine? Din nou, te-a obligat prin ceva să semnezi? Ai tu informații clare că va obliga? Vin după semnături în găști cu cagule pe cap? Nu. Așadar? A, îi vei ține un discurs pentru a arăta cât de greșită e campania, și cât de greșit(ă) e el/ea că umblă după semnături... În regulă. Dar, din nou, s-ar putea să nu fii prea convingător. Și știi care e partea mai dură, oleacă? S-ar putea să nici nu ai cele mai bune argumente. Că s-ar putea să le ai e, de asemenea, posibil. Dar that s the point: deschidere înseamnă a accepta mai multe posibilități. Nu te enerva dacă te pomenești cu niște replici mai acătării, tu le-ai cerut.

Faza e, de fapt, simplă: NU subiectul, ci principiul contează. Subiectul este în astfel de situații doar marginal. Poate fi orice subiect. Poate că eu o pun de o campanie de strângere de semnături și bat la uși pentru interzicerea defrișărilor prin lege pe următoarele cinci decenii. Dar ajung la ușa vreunuia din industria lemnului. Ăla trăiește din lemnul adus din păduri. Sincer, aș accepta să-mi opună argumente de ordin economic, social, să-mi spună că văd lucrurile unilateral. Aș accepta să nu-mi deschidă ușa sau să-mi zică un ”NU” răspicat, înainte să-mi termin fraza cu parfum de brad. Dar m-aș simți nesigur să văd pe fb că unul sau altul declară cu un discurs tatuat: ”Ha, abia aștept să ajungă la ușa mea ăla cu pădurile, care vrea să-i ia lui tata pâinea de la gură. Vai de capul lui, sărmanul!”

Dude, e nasol. Te arăți cam crispat. Și cam asocial. Nu semna. E ok, nu o să mă instalez la tine-n casă până te conving. Zic, ”mulțumesc, scuze pt deranj” și sun la vecinul. Atât. Mă urăști pentru că duc o campanie pe baza unor convingeri care-ți displac? Tu ai o problemă, atunci. Mai grav, te enervează că - hei - campania chiar are succes? Se cheamă că te enervează toată lumea: și ăia care fac campania și ăia mulți care semnează. Ce poți face? Să militezi pentru opinia ta. Să te organizezi. Să faci propria campanie. Să-ți propui pct de vedere. Semnătura voluntară fix asta înseamnă. Așadar poți face orice vrei tu. Dar nu mă amenința pentru că se-ntâmplă că am altă opinie (chiar dacă-ți pare ție cea mai greșită opinie din lume - și poate chiar e!).

Nu de alta, dar primul care dovedește că societatea în care trăim e greșită ești chiar tu care ameninți cu parul pe cineva care face un lucru perfect legal și constituțional, nu ăla care are o altă opinie decât tine (fie ea și greșită).”

Continuăm:

”Cu ceva vreme în urmă m-am văzut cu niște oameni într-un bar. Era un local mic, retras, iar doi dintre cei care erau la masă ajungeau des pe-acolo. Barmanul le știa fără greș preferințele. Se pare că treaba asta îl făcea să creadă că poate interveni și în discuție, căci, vorba ceea, doar era între cunoscuți! Pe monitorul plat, spânzurat de perete, era unul dintre canalele Discovery. La un moment dat omul deschide gura și fără nici o legătură cu ce se vorbea la masă, rostește de după bar: ”Cică rechinul nu ar fi așa cum se crede, fără oase! Mă refer la Marele Alb. Au spus pe Discovery că el ar avea oase și nu cartilagii, ca alți rechini... (aici face o pauză și ne privește cu un aer ciudat): Adică  nu e pește, ci mamifer!” 

A rostit treaba asta cu un ton în care emoția și orgoliul se amestecau incert, șovăitoare. Iată - părea să-și zică - putea demonstra că e la zi cu informații care nu-s de colea! Iată, se putea pronunța pe teme complicate! Am rămas blocați. L-am privit câteva secunde cu gura căscată și, în loc să savurez momentul în liniște, i-am contestat teza și i-am furat dreptul la certitudini: ”Păi, și păstrăvul are oase! Multe chiar! Și ca să nu rămânem doar la pești, și găina are oase. Asta înseamnă că sunt mamifere?” Tipul s-a blocat, încruntându-se într-un efort evident de procesare a noilor date. Cu toții au râs, dar eu mi-am zis că am fost idiot. Omul manifestase o logică simplă: mamiferele au oase? Au! Rechinul are oase? N-are! Dar dacă are se cheamă că e mamifer? Evident! Ce mai, într-un bar mititel mi se servise o porție proaspătă de sofism nedistilat, iar eu, în loc să-l gust pe-ndelete, l-am amestecat cu apa chioară a unei logici convenționale!

Încep să am tot mai des starea asta de surpriză vizavi de anumiți atei înfierbântați care profețesc (pseudo)raționalismul în feed-ul meu. Sau mai degrabă de logica lor. Și țin să insist asupra cuvântului ”înfierbântați”, pentru că doar la ei mă refer și nu la cei (din fericire, mai numeroși decât ceilalți) care au o discreție soră cu umorul de calitate. Dar este fascinant să observi cum cunoștințele acelora despre religie în general și despre vreuna în particular, nu par să depășească în volum și-n calitate informațiile pe care le poseda omul de la bar despre rechini! 

Nu pot să nu resimt deliciul bizar al consternării în fața logicii lor atât limpezi, tocmai pentru că se sprijină pe doar trei-patru noțiuni sau exemple desperecheate. Mă uluiește felul natural în care ignoră argumentele unor științe (da, științe!) precum antropologia, sociologia, etologia,etnologia, lingvistica și multe altele care i-ar obliga oleacă să iasă din informațiile de la rubrica ”știați că...”, de unde se alimentează cu răspunsuri reduse la un număr mititel (și confortabil) de clișee. Mă frapează seninătatea cu care uită că a aborda obiectiv (și nu umoral) o temă (oricare) ține chiar de esența demersului științific, pe care, altfel, îl invocă permanent. 

Ei bine, mi se pare ca tipul acesta de atitudine nutrește în secret vocația unei dogme! Nu zic musai că respectivii nu au idee despre științele respective, ci doar că le ignoră sau că le ajustează ideologic după propriile convingeri. Limitele discursului lor par a fi definite canonic printr-un set mititel de glumițe, alcătuind pseudo-liturghia unei veselii de tip grobian, agresiv, injurios, în care suspendarea argumentului este ”fundamentată” paradoxal pe glorificarea rațiunii. Sub ochii mei se desfășoară o mică orgie de înjurături cu pretenții de umor, susținută de mângâieri reciproce pe burtă. 

Toate sunt învelite în țipla subțire a unei logici sofist-icate, ”probată” prin niscai experiențe personale, musai asemănătoare între ele și obligatoriu decontextualizate. O argumentație repetitivă, prin asta auto-suficientă și puțintel isterică! Uluitor de puțină imaginație și curiozitate! Dar poate greșesc. Poate că ei nu sunt așa, de fapt, poate că e doar faptul că infailibilul ”like & share” (acest take & go al informației) le șoptește că e mai simplu să se rezume la maximum două-trei idei, poante și poze care se copiază reciproc și se dezvoltă în variațiuni pe temă. În fine...

Mno, mărturisesc că mă simt vinovat. Iată-mă din nou în culpa cea dintâi. În loc să savurez licoarea, o îndoi cu apă! Plus că îmi propusesem să vorbesc și despre frații ateilor furioși, și anume despre habotnicii religioși! Oh, da, sunt frați! Buni, chiar! Urăsc cu același patos irațional și sunt la fel de săraci în exprimare. Și unii și alții sunt prizonierii fericiți ai adevărului indubitabil. Doar că m-am trezit că am o problemă! Nu prea găsesc din ăștia în listă!!!

Cu ei m-am descurcat mai bine, se pare… I-am evitat cu succes. Așa că nu-mi rămâne decât să dau vina pe mine! Până la urmă, dacă am astfel de ”ateisme” în feed e și pentru că a am permis asta. N-aș ști să zic cu exactitate de ce! Cine știe, poate că a fost un tip bizar de curiozitate! La urma urmelor, trebuie să recunosc că și la barul ăla m-aș mai duce odată. Uite-așa, să aflu din nou cât de simplu, cât de puternic și de seducător e adevărul care nu are nevoie de prea multă informație. 

Și, (dar asta rămâne între noi), ar mai fi ceva: nutresc în taină speranța că dacă acolo rechinul e mamifer, poate că merge și de-o minune. Măcar una. 

Și tare aș comanda o apă transformată-n vin…”

Așaaaaa... să vedem ce urmeazăăă...

”Îmi place mult vânzoleala matinală a oraşului. A oricărui oraş. Îmi place într-atât de mult încât, cu ani în urmă, când eram student pe undeva prin centrul Germaniei, mă trezeam cu noaptea-n cap, pentru a mă duce să-mi iau micul dejun la singura cafenea care se deschidea la opt dimineaţa. Mă duceam doar de dragul de a vedea celelalte cafenele şi prăvălii deschizându-se. Să-l văd pe bărbatul înalt, trecut de cincizeci de ani, ras în cap, cu cioc şi cu haine de piele, având un aer quasi-nazist şi o voce baritonală, da, să-l văd cum dă bineţe şi-l mângâie pe creştet pe nepotul său tăcut, pe care-l învăţa cum să livreze lapte pentru cafea. Muşcam din croissantul cald, pe care-l ungeam cu unt şi cu miere sau gem şi beam cafeaua neagră. Vedeam cum se deschid celelalte uşi, cum se ridica jaluzelele, cu zgomot metalic, cum se aşează şi se stropesc florile pe Weender Straße. Ospătari, casieri, florărese, se salutau, dădeau mâna, vorbeau unii cu alţii. După ce terminam, mergeam pe strada care fremăta deja, spre biblioteca universităţii. Împingeam bicicleta de ghidon şi recunoşteam feţe, gesturi, obiecte.

Îmi place şi Bucureştiul când se trezeşte, cu toate că oraşul ăsta nu pare să aibă o oră anume de trezire. Sau, dacă o are, mie îmi scapă. Poate că există doar un moment, greu de definit şi de plasat în timp, o graniţă străvezie, incertă precum lumina dimineţii însăşi, în care cei care merg să se culce se întâlnesc în şoaptă cu cei care s-au trezit. Se văd unii pe alţii, cu o uşoară invidie reciprocă, se tatonează din priviri, precum furnicile din antene, se despart. Apoi, fără nici un avertisment, oraşul se animă. Zgomot. Forfotă. Agitaţie. Am destul de rar prilejul să savurez entropia asta care mie îmi place atât de mult. O am doar preţ de câteva străzi, până cînd mă afund în universul cartezian al metroului. Apoi mai este drumul scurt, cumva exclusivist, până la birou. Dar, spre norocul meu, cu câteva zile în urmă am fost nevoit să deviez de la traseul meu obişnuit şi m-am trezit în Piaţa Unirii. În una dintre inimile oraşului. Bucureştiul este ca un dragon bizar. Nu are capete, dar are inimi. Fiecare bate într-un ritm propriu, şi fiecare este conectată de celelalte prin artere congestionate, încolăcite sau întinse în jurul unei osaturi abstracte.

Magazinul era închis la ora aceea, dar nu şi cafeneaua de la parterul său, vopsită în verde şi galben. Mesele înalte, de lemn, m-au ispitit. Mirosul cafelei, aşişderea. Am comandat un expresso scurt şi o apă plată. Nu aveau apă plată. Am observat, în fugă, chipurile celor de la mese. Un băiat care citea, o fată care citea, un bătrân care fuma, două dame trecute, dar cochete. Ospătarul cu faţă de ospătar şi casieriţa cu faţă de casieriţă. Am scos şi eu cartea, deşi ştiam că nu o să citesc. "Testamentul Francez" de Andreï Makine. Am preferat strada. Galbenul taxiurilor, verdele copacilor, roşul reclamelor, albastrul poliţiştilor care treceau agale, cu pistolul aşezat mult prea în spate, ca un obiect inutil, dar obligatoriu. Claxoane, sirene, motoare ambalate, voci, strigăte, melodiile comerciale care curgeau din plasma spânzurată în colţ, deasupra barului, zgomotul expressorului. În mod normal aş fi tras în piept aerul acela îmbâcsit, poluat, dar plin de semne. M-aş fi suit pe el ca un surfer pe un val. Toată agitaţia aia aparent haotică, născută dintr-o infinitate de variabile pline de sens... Ah, câtă spumă! 

Fiecare chip în parte plecase din punctul A şi mergea spre punctul B, pe jos, cu maşina, cu autobuzul sau cu bicicleta, doar pentru ca în punctul B trebuia să facă treaba X. Treabă şi ea legitimată de o mulţime de ritualuri canonice, interdependente, toate justificate de un adevăr ultim de care nu avea nimeni habar. Un singur element scos din acest sistem social ar fi perturbat serios ritmul străzii. Cum ar fi fost să dispară, subit, benzina sau motorina! Ori electricitatea! Ori telefonul mobil... Mă gândeam că şi noi, cei de la mese putem spune că ne deplasăm, în fond, şi cel de la volan sau cel din autobuz stă pe un scaun, maşina e cea care se mişcă, nu el. Oricum, ideea era că în loc să "surfez", mă lăsasem furat de astfel de pseudo-filozofări stupide şi comune, care de la Heraclit la Einstein fuseseră întoarse pe toate feţele doar pentru a ajunge la noi distorionate în fragmente şi interpretări, în întrebările unui rebus sau la rubrica "ştiaţi că". Mă pocnise un sentiment subit şi necerut de existenţialism ieftin, un tip de înţelepciune înşelătoare, şi observam frustrat paradoxul faptului că, hodoronc-tronc, oraşul trece pe lângă mine şi nu mă ia cu el.

Eram ca într-un acvariu, privind cu faţa lipită de geam la oamenii care mă observau indiferent, pentru a se muta la alte acvarii, inaccesibile mie, în care alţii ca mine stăteau să-şi rumege angoasele matinale, ridicole prin superficialitatea lor. Căldura de afară nu ajuta, dimpotrivă, prăvălea peste mine mugetul oraşului, ca pe o pătură prea groasă. Am încercat să mă scutur de starea asta, căutând detalii. Dar nici sânii grei ai tinerei cu chip absent, nici ridurile interesante ale bătrânului, nici felul cercetător în care mă privea prin ochelarii vintage una dintre cele două dame trecute, nu reuşeau să mă scoată din balonul meu de pseudo-înţelepciune. Aproape că renunţasem. Entuziasmul adolescentin cu care aş fi plutit deasupra oraşului mă părăsise. Stăteam pe o placă lucioasă, alunecoasă,care nu vroia să se urnească, pe valuri în care mă afundam imediat ce încercam să mă ridic în picioare. Mă încerca, realmente, un fel de amăreală.

Când a ieşit din gura de metrou, fata aceea nu promitea nimic. Nu era frumoasă, rochia ei neagră, lungă până la călcâie, sandalele banale erau tot atâtea locuri comune. Doar părul, precum părul unei păpuşi, creţ şi "explodat" ca o mătură prea des folosită, atrăgea oarecum atenţia, însă fără a convinge. Şi atunci a făcut gestul acela, simplu, firesc, provocat, poate, de căldura care trebuia că-i chinuia ceafa. Şi-a dat părul la o parte, cu o mişcare din reflex. Atât. În acelaşi timp, mult mai mult decât atât. Căci nu ştiu ce anume s-a întâmplat, ce taine mai vechi decât forfota oricărui oraş a ascuns naturaleţea acelui gest, dar mi-a captat atenţia, brusc şi plenar. Nu o atenţie raţională, cerebrală, de genul celei cu care priveşti prin lupă un manuscris, sau cu care analizezi un tablou. Nu, era o atenţie mult mai puternică, tocmai pentru că nu era nimic din cele de mai sus, era o atenţie emoţională, repet, instinctuală, ca cea a unei pisici care pare să dormiteze cu ochii închişi, doar pentru ca în secunda următoare să privească alert, cu toate simţurile focusate spre frunza care a mişcat, spre lumina care naşte umbre sub o perdea.

Geamul acvariului s-a spart, oraşul s-a retras doar pentru a-mi vorbi prin gestul fetei. Interesul meu strict umoral nu avea nici o explicaţie. De aici şi forţa lui. Concepte, filozofii, plictis şi raţionamente, toate au pălit în naturaleţea delicată a unui gest feminin care a reuşit să transmită împotriva oricărei intenţii (din nou, poate tocmai de aceea a reuşit) un mesaj vechi de când lumea. Şi poate nu un mesaj, cât un fel de posibilitate, disponibilitatea intrinsecă a unei experienţe, păgânismul unei dorinţe. Trăirea respectivă a ţinut extrem de puţin, ca şi gestul în sine. Dar emoţia picurase deja în venele mele puţin din adrenalina care a făcut ca în istorie să existe crime şi eroi. Să se scrie epopei şi dramaturgie. Să se nască religii. Şi, cel mai uluitor fapt, fata în sine mi-a rămas perfect indiferentă. Dar mi-a redat oraşul.

Am plătit nota, am cules cartea pe care, aşa cum intuisem, nu am deschis-o, am plecat. Şi m-a pocnit convingerea că oraşul este un fel de omagiu masculin adus naturaleţii feminine.”

Să revenim la alte gânduri danciene::

”Era seară, mai erau vreo treizeci de minute până când ne-am fi întâlnit cu restul grupului aşa că am decis, A. şi cu mine, să intrăm să bem o bere. În drum dăm de o pizzerie care mi-era tare dragă pentru curticica intimă din spatele localului (motiv pentru care am recomandat-o pe la cine am putut, de fiecare dată când s-a putut). Deschidem uşa şi suntem copleşiţi de rumoarea încăperii pline, de mirosurile cuptorului cu lemne, de clinchetul paharelor. Descoperim cu încântare măsuţa de două persoane, ascunsă lângă un stâlp. Ne aşezăm, fata aduce meniul, facem urgent nişte calcule, tragem linie şi punem degetul: „Două beri!” Ea notează sârguincios, scurt. Noi ne apucăm să sporovăim, ea nu se mişcă; aşteaptă!

O simţeam în ceafă, o vedeam licărind în ochii lui A., pironiţi cu nedumerire asupra ei. Mă întorc:

Eu: Am cerut două beri!
Ea: Am notat...; altceva mai doriţi?
Mă uit la A., el se uită la mine:
Eu: Tu vrei altceva?
El dă din umeri, pare să cadă pe gânduri, nu-l ţine prea mult, decide: Nu!
Tot El: Tu?
Eu: Nici eu...
Amândoi, edificaţi: Nu, nu vrem altceva, două beri sunt de ajuns.
Ea face o grimasă, ia meniul din faţa noastră, punctează misterios: „E, totuşi, o pizzerie...!” Dă să plece, fac greşeala să o opresc:

Eu: Scuzaţi-mă, a fost o remarcă personală, menită să ne asigure cu privire la locul în care ne aflăm, sau aţi dorit să ne transmiteţi un mesaj anume? (Mă aşteptam să răspundă evaziv, ba chiar să se facă pierdută pe drumul spre bar. Mă înşelam):

Ea: Ba chiar vreau să transmit un mesaj. (Afişează un ton destul de războinic).
Eu: Cum ar fi?
Ea: Păi, ocupaţi o masă şi nu beţi decât câte o bere de fiecare.
Eu: Şi? Am mai făcut asta de multe ori, exact în acest local... şi în altele. Nu mi s-a spus vreodată că ar fi o problemă.
Ea: Da, dar azi e vineri seara! (mai întâi am aflat unde ne aflăm, acum ni se spune în ce zi suntem).

Nu zâmbeşte deloc, dimpotrivă, pe faţa ei se ghiceşte o încrâncenare pornită din convingerea că luptă pentru o cauză bună.

Ea: E vineri seara şi nu prea servim doar bere...
Eu: Sau e seara în care îi insultaţi pe cei care beau doar o bere?
Ea (iritată): Nu, e seara în care preferăm să-i avem la masă pe cei care consumă serios. 
Lovitură din plin. Fata nu ne menajează deloc, iar în manualul ei impertinenţa e strategie de marketing. 
Eu: Şi ce înseamnă a comanda serios, domnişoară?
Ea: Să luaţi ceva de mâncare.
Eu: Şi dacă luăm cea mai ieftină chestie din meniu? Asta ne transformă automat în nişte clienţi serioşi?
Ea: Nu!

Eu: Cu alte cuvinte, dumneavoastră aveţi preferinţe cu privire la ce anume ar trebui să comadăm noi?

Ea: Nu neapărat.
Începusem să ne învârtim în cerc. Fata nu avea chef de exerciţii de logică. Cunoştea doar o matematică rudimentară, matematica profitului imediat. A. care până atunci asistase în tăcere, intervine neaşteptat:
A.: Să ştiţi vă noi aveam de gând să stam cel mult un sfert de oră...
Ea: (îl contrează rapid) Nu contează acest lucru...
Eu: (mă interpun) Adică, chiar dacă nu avem timp la dispoziţie, tot suntem obligaţi să comandăm ceva de mâncat?

Ea: Eu nu spun decât că e vineri seara şi că nu găsim comanda dumneavoastră ca fiind foarte potrivită pentru moment.

A.: (reia răbdător) Domnişoară, cum spuneam înainte să mă întrerupeţi, aveam de gând să stăm cel mult un sfert de oră. O bere costă cam 4,5 lei. Altfel spus, vă dădeam 4,5 lei pentru 15 minute. Iar asta înseamnă cam 30 de bani pe minut, corect?
Ea: !!
A.: Ei bine, dacă mă uit în meniu şi observ preţurile, văd că sunt destule tipuri de pizza care costă până în 15 lei. Să zicem că aş lua una la 13 lei. Şi o bere. N-aş fi singurul (arată în jur, spre mesele încărcate cu sticle de bere – exceptând o masă unde se vedeau două sticle de vin). Împreună ar face vreo 17, 5 lei. Hai să zicem, 18 lei. La o pizza şi la o bere am putea sta şi o oră, o oră jumătate. Adică între 60 şi 90 de minute. În primul caz, v-aş da cam 30 de bani pentru fiecare minut de şedere, în al doilea caz v-aş da maxim 20 de bani. (Zâmbi satisfăcut): În acest context, îmi permit să cred, că noi, cu berile noastre, chiar suntem clienţi serioşi.

Îmi venea să-l îmbrăţişez. O făcuse mat. Dar nu pentru mult timp pentru că în momentul acela se auzi întrebarea plină de candoare a fetei:

Ea: Clienţi serioşi, cu o bere?
Aş fi putut jura că, de data asta, o încerca un zâmbet. Calculele de bun simţ ale lui A. s-au prăbuşit ca un castel de cărţi sub vântul unei logici de ospătăriţă redusă la o concluzie prefabircată. Obosit, deja, intervin:
Eu: OK, şi dacă luăm un whisky?
Ea: (ceva mai luminată la faţă): Oh, atunci e altceva! 
Distingem un aer visător în tonul ei.
A.: Altceva decât ce?
Ea: Altceva decât berea.
A.: Evident că e altceva, dar tot nu comandăm pizza... 

Ea: Da, dar atunci putem trece cu vederea...

Eu: Cum aşa, doar aţi insistat asupra faptului că suntem într-o pizzerie.
Ea: Pentru că aşa e! (mă priveşte ca şi cum aş fi dus cu pluta).
Jucam într-o piesă şi mă întrebam cine naiba m-a distribuit în rol. Decid să insist:
Eu: Dar un whisky nu e pizza.
Ea: Dar e o comandă serioasă. Şi, apoi, un whisky se bea mai repede. O bere durează mult mai mult.
A.: În cazul nostru cincisprezece minute. Fie că era bere, cola, apă sau whisky, ne-am propus să stăm un sfert de oră şi apoi să ne întâlnim cu nişte prieteni.

Ea: (bizar de animată) Şi, atunci, ce să fie? Un whisky?

Cedez. Am sentimentul că în faţa noastră, înarmată cu un carneţel şi cu un pix, nu se află o simplă ospătăriţă acţionând după setări rudimentare, ci un specimen coborât din mituri pline de tâlc.
Eu: Aş mai putea vedea odată meniul?
Ea: (veselă de-a dreptul) Sigur că da!
Iau meniul, caut, văd preţurile. Un whisky „mic” vreo 9 lei. Îi arăt şi lui A., mă uit la ceas, concluzionez.
Eu: Domnişoară, să ştiţi că tenacitatea dumneavoastră m-a dezarmat. În alte condiţii aş fi comandat de mâncare, măcar de amorul artei... Dar, iată, mai avem opt minute din cele cincisprezece, iar un whisky costa 9 lei... Iar 88 de bani pentru un minut e deja prea mult. 
De patru ori mai mult decât o pizza şi o bere.”

Pentru de dimineață:

”Dimineaţă. Se crapă de ziuă. Încep să pierd şirul viselor. Sună ceasul. Porneşte radioul. Se deschide robinetul. Apă rece. Apă călâie. Apă fierbinte. Apa de la closet. Pastă de dinţi. Săpun lichid. Prosop. Chiloţi. Şosete. Gimnastică? Puţină. Câteva genoflexiuni. Câteva flotări. Se deschide frigiderul. Se aprinde aragazul. Se pune cafeaua. Se pune întrebarea de bază a dimineţii: „Mi-e foame?” Se răspunde: „Îmi este, dar mi-e lene.” Se aprinde ţigarea. Se priveşte pe geam, la şantierele ce se înmulţesc. Se deschide fereastra. Se aud zgomotele şantierelor. Fierbe apa. Se adaugă zahărul şi cafeaua. Se dă în clocot. Se toarnă în cană. Miros cald, îmbietor. Se pune lapte într-un pahar. 

Se ascultă radioul. Mereu acelaşi post. Se află starea vremii. Se ia cana de cafea. Fierbinte. Se ia paharul de lapte. Rece. Se scapă paharul: Poc! Alb. Mult alb. Doar alb. Rece. Alb pe verdele kiwi al faianţei. Pe verdele kiwi al gresiei. Pe verdele închis al blatului. Pe galbenul sertarelor. Pe negrul ciorapilor. Se dă un pumn în blat. Se spune: „Băga-mi-aş...!” Se ia o cârpă de lângă robinet. Se şterge laptele. Se şterge albul. Apare verdele. Se udă cârpa. Se reia procesul. Se înjură printre dinţi... (fragment cenzurat la cererea autorului.) Se adună cioburile. Întâi cele mari. Apoi cele mici. Se deschide uşa de la dulap. Se pun cioburile în coşul de gunoi. Se calcă atent. Cu grijă. Fără grijă. Un ciob taie şoseta, pielea, intră în talpă. Se spune: „Ahhh, la dracu!”

La desert ne desfătăm cu înghețată de nuci și tort krantz. :P :P :P.

Se dă cu cârpa de gresie. Se evaluează situaţia. Se vede că dimineaţa e cam bulită. Se ia în considerare calmarea de urgenţă. Funcţionează doar parţial. Se merge la baie, se scot şosetele. Se evaluează pagubele. Sânge. Roşu. Durere suportabilă. Se spală piciorul. Rana mică, de doar un centimetru. Se contemplă ciobul. Se aruncă în WC. Cu năduf. Se caută un plasture. Se găseşte greu. Se pune un plasture. Se pun şosete noi. Se aprinde televizorul şi abia apoi se închide radioul. Se bea cafeaua. Se zapează în gol. Se fumează nervos. Se pun pantofii. Se simte durere. Suportabilă. Se închide televizorul. Se descuie uşa. Se încuie uşa. Se merge pe culoarul întunecat, cu luciri triste, de gresie veche. Se vede tomberonul de gunoi, prin geamul crăpat al uşii din capătul culoarului. Se simte mirosul. Se vede cutia de pizza lăsată de aseară. Se aude femeia de serviciu. Se vede femeia de serviciu. Se curăţă pe jos cu mopul femeii de serviciu. Se salută femeia de serviciu. 

Se merge spre lift. Se evită vecina vorbăreaţă. Se iese din bloc, se intră în metrou. Se deschide cartea, se citeşte. În picioare. Mişcările garniturii se resimt în talpă. Se închipuie scena din bucătărie. O păpuşă gonflabilă în rol principal. Poc! Un ciob în talpă. Se revine asupra lecturii. Oscar Wilde. Se admiră stilul. Se adulmecă. Fraze meşteşugite. Observaţii pline de spirit. Misoginism plin de spirit. Patetism discret. Parfum de secol 19. Parfum de gardian de metrou. Pute. Se evită mirosul. Se merge în altă parte. Se remarcă prezenţe feminine plăcute. Femei de serviciu. Toate femeile sunt de serviciu. Misoginism de secol 21. De metrou. Subteran. Subliminal. Sub... Se anunţă staţia. Voce feminină, de serviciu. Se iese din garnitură. Se urcă treptele. Se şchioapătă. Se simte durerea. Suportabilă. Se cumpără ţigări, plasturi şi ciocolată. Se ajunge la birou. Se scoate pantoful. Se scoate şoseta. Se verifică plasturele. Deplasat de pe rană. Pată de sânge. Stacojie. Pe plasture şi pe şosetă. Se pune plasture nou, cu rivanol. De aici încolo se pierde vremea în interes de serviciu, până la ora 17:00. Se merge în centru, pentru a se lua pulsul oraşului. Se merge pe Magheru. Se va lua un hot-dog. Nu se vede când se apropie...

Mi-e foame. Simt asta, în timp ce mă scarpin după urechea stângă. Nemernica de căpuşă şi nemernicii de purici. Mă miros; put ca dracu! Mă ling şi, când dau de ouă, mă apucă strănutul. Strănut. Mă uit în jur, ciulesc urechea, adulmec. Lumea asta duhneşte, iar măseaua din dreapta, de sus, e atinsă un abces. Viaţă de căcat. Aud pisica înainte să o văd, ea mă miroase înainte s-o aud. Sunt în bătaia vântului. Trece, sfidătoare, la o distanţă protectoare. Mârâi, încet, ca pentru mine. Ea se opreşte o secundă, se uită la mine ca şi cum ar pune un pariu: „Ce zici, mă prinzi?” Nu ţin pariul. Fac pe indiferentul. Mă ridic din praf şi mă car pe bulevard. Acolo sunt multe pericole, dar şi multe oportunităţi. Mă gândesc să mă gudur pe lângă o patiserie. O să fie cam nasol să trec de jigodiile alea trei care se pişă pe copacii din zonă, dar cred că o să fac faţă. Mai ales dacă dau doar de Şchiop.

 În timp ce mă apropii, decupez din noxe aburii aluatului fierbinte. Îmi rânjesc colţii de plăcere, mijesc ochii în soarele rece, de toamnă. Evit picioarele oamenilor. Ele mă evită pe mine. Dau din coadă, preventiv, ţin urechile blegite, care tresar doar când un claxon urlă lângă mine. Apare un copil. La naiba, un copil! Dublu pericol. Un copil va vrea mereu să interacţionăm şi întotdeauna va fi un părinte care să mă ia la şuturi pentru a-şi proteja odrasla. Ocolesc. El nu mă ocoleşte. În spatele lui e taraba cu bunătăţuri, trotuarul cu firmituri sau, de ce nu, cu vreun pateu intreg căzut din pungă. Dau din coadă, grăbesc paşii. El insistă. În mână are ceva care zornăie. Maică-sa nu e atentă, iar el vine drept spre mine. Maică-sa vede şi ţipă: „Nu pune mâna pe el!” Eu o zbughesc pe lângă: „Marş!”, aud, şi simt ceva cum mă loveşte în piciorul drept, din spate. Chelălăi scurt, înjur printre dinţi, întorc capul pentru a-mi arăta dezaprobarea. Pierd controlul, direcţia, nimeresc în pantofii cuiva, ricoşez şi – a dracului situaţie – nimeresc sub talpa altcuiva. Piciorul mă doare îngrozitor şi, cu toată îngăduinţa şi umilinţa de care sunt în stare, îmi înfig colţii. Pânză de lână, picior cu puţin păr, piele şi sânge. Sânge şi o aromă subtilă de lapte. N-am timp să meditez. Rucsacul mă loveşte în ţeastă, realizez că nu mă mai doare măseaua. Fug, alergat din urmă de tipul cu piciorul bulit. Enervat, decid să i-o trag Schiopului.

Se loveşte de picior. Nu se observă şi se calcă pe una dintre labe. Se simte durerea colţilor în gambă. Se urlă de durere şi se prăvăleşte geanta în capul jigodiei mârşave. Se fugăreşte potaia laşă, care muşcă pe la spate. Se verifică rana. Se va face o injecţie, se va înjura primaria şi toate ong-urile impotente care protejează animalele alea cretine, fără a face ceva pentru ele. Se va verifica locul muşcat. Se va rămâne cu semn. Se va arăta copiilor.”