Legendele Olimpului la Taverna Grecească LA ZAVAT

Când eram copil, partea cea mai captivantă din istorie mi s-a părut cea a perioadei antice. Cred că cel mai mult mă fascina paradoxul dintre nivelul de civilizație la care se ajunsese dacă ne gândim la construcțiile fabuloase care mai stau în picioare și după mii de ani, descoperirile fizicienilor și matematicienilor de atunci, profunzimea filozofiilor - iar la cealaltă extremă stau credințele și superstițiile după care se ghidau în existența lor aceeași oameni geniali capabili de ceea ce am spus mai înainte. Să ne gândim, de exemplu, la Zeus care coțăia tot ce prindea.

De exemplu, Zeus i-o trage muritoarei Semele și se naște Dionis. Mai exact, Semele își găsi sfârșitul datorită geloasei Hera, nefasta lui Zeus, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere și tunete, și i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reușit totuși să-și salveze copilul încă nenăscut și l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori".

Ca să-și ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas și a soției acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera și, drept răzbunare, mințile lui Ino și lui Athamas au fost luate. Dionis (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetației, al pomiculturii, al vinului și petrecerilor, al extazului și fertilității, denumit la romani și Bacchus sau Liber (nume de inspirație tracică). Dionis era una dintre cele mai importante divinități cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Pe muritori, zeul îi învață să cultive vița de vie. În plus, el avea darul de a face să țâșnească din țărână lapte, miere și vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Față de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud luându-le mințile sau transformându-i în delfini. Mi s-a întâmplat și mie de mai multe ori să-mi ia mințile când l-am înfruntat la vreo petrecere dezlănțuită, dar am fost băiat de treabă și mi le-a redat, măcar o parte din ele...

Așadar m-am gândit să-i aduc un omagiu pentru că mi-a mai înapoiat ceva bucățele de creieraș, și cum altfel puteam să fac asta decât cu un vin grecesc la o tavernă grecească - mai exact la Taverna Grecească LA ZAVAT unde am conceput un preparat căruia i-am pus numele de ”Legendele Olimpului” (asta ca să nu supăr niciun alt zeu dacă ziceam doar de Dionis).

Este, de fapt, un preparat de tip ”puzzle” sau ”Ikea”. Hi, hi! Adică am combinat câteva bunătăți din meniul restaurantului nostru preferat din Popa Nan 16: este vorba despre un rasol de berbecuț în sos de vin la cuptor, o porție de creveți la grătar, orez grecesc (adică este fiert cu ceapă și morcov, în stilul pilafului nostru) și o ”bărcuță” cu sos de unt cu usturoi. Le-am asamblat și am creat propriul meu ”surf and turf”. Greek style. ;)

Surf and turf sau surf'n'turf este un preparat de bază în bucătăria americană. Acesta combină fructele de mare și carnea, două ingrediente deloc ieftine pe aici pe la noi, puse în aceeași farfurie. Multe persoane îl consideră un preparat extravagant, tocmai din acest motiv.

Combinația și denumirea au fost inventate în Statele Unite, undeva pe coasta Atlanticului. La partea de "Surf", preparatul poate conține homari, creveți sau alte crustacee. Partea de “turf” reprezinta carnea, care este de cele mai multe ori de vită.  

Carnea acestui preparat este de obicei friptă la grătar și servită cu un sos bogat. Fructele de mare sunt fierte, prăjite, coapte, sau tot la grătar, în funcție de restaurant. În restaurantele dedicate fructelor de mare, această specialitate există în meniu ca să satisfacă și dorințele clienților iubitori de carne. În steakhouse-uri, combinația este oferită clienților ca un preparat ”gourmet”. Sunt localuri unde Surf and Turf poate să fie servit ca un aperitiv, într-o cantitate mai mică.

În diverse restaurante poți găsi acest preparat sub denumirea “Land and Sea” sau se poate cere să ti se combine o friptură cu fructe de mare. Oricum ar fi, este binevenită asocierea texturilor diferite de antricot de vită cu creveți, de exemplu. Sau în cazul preparatului inventat de mine - berbecuț cu creveți.

După cum deja v-am zis, am alăturat un vin rose din 2015 - Akakies (înseamnă ”salcâmi” în limba elenă) din nord-vestul Greciei, meșterit la crama Kir Yianni din struguri Xinomavro (xino=acid și mavro=negru în limba greacă) de pe muntele Amyndeon la 700 m altitudine unde iernile aspre și verile caniculare ne dau un sec dur ce merge perfect cu fripturi aromate și grase, după gustul meu. Vreau să subliniez că a fost excelent combinat cu ceea ce aveam în farfurie, ”surf and turf”-ul inventat de geniul meu creator în ale gastronomiei. :P

În imaginația mea, osul acela sculat în sus reprezintă Muntele Olimp, unde locuiau zeii, și nu cum ar putea spune cârcotașii că este penisul cel zglobiu al lui Zeus care și după ce a căzut în mare, așa independent, a zămislit-o pe Afrodita care s-a născut din spuma... mării; iar creveții sunt corăbiile vajnicilor navigatori eleni de jur împrejurul Greciei. Să nu uit de sosul auriu cu unt și usturoi pe care îl veți vedea turnat de mine, ce se vrea să fie lumina soarelui care inundă aceste locuri binecuvântate. Deci asta a vrut să spună autorul.

Deci numele preparatului provine de la ”Legendele Olimpului”, carte scrisă de Alexandru Mitru, ce conține două părți, prima se numește ”Zeii”, iar cea de-a doua ”Eroii”. Haideți să vedem cum încep aceste povestiri fantastice. Cel dintâi capitol este ”Zeița Gheea”. Lectură plăcută!

Se povestește, în legendă, că lumea noastră cea de azi: pământul - plin de flori şi fructe, cu râuri limpezi şi izvoare - soarele, luna, ziua, noaptea şi vânturile suflând repezi, nu au fost întotdeauna astfel.

Lumea întreagă era-n haos, haos învârtejit şi negru, fără hotare, fără formă. însă, precum cântau poeţii, din haos s-a desprins pământul. Pământul nostru larg şi darnic. Iară pământul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.

Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintâi bărbat, Uranus. Şi el, Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele.

Ce mult îşi iubea Gheea soţul!... Nu mai puţin o îndrăgise Uranus pe soţia lui. Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de aur şi lumină, atâta timp cât era ziuă, şi noaptea o învăluia într-o hlamidă albăstruie, plină de aştri lucitori. O dezmierda cu ploi şi vânturi, şi nu se sătura să-i spună că ea va fi mereu a lui, cât o să fie lumea.

Iar ea se-mpodobea pentru Uranus şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. Îşi presăra în păr miresme din cele mai alese flori. Şi îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar.

La vremea sorocită, Gheea i-a dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani.

Primul născut a fost Oceanul (sau Ocheanos), acela care înconjura, c-un brâu de ape scînteietor, întreg pămîntul. Celui din urmă i-au zis Cronos, şi el era cel mai şiret, cel mai dibaci dintre titani.

S-au născut mai apoi ciclopii : trei fraţi, cu câte-un singur ochi aşezat în mijlocul frunţii. Aceştia erau meşteri buni şi învăţaseră să facă, într-un lăcaş de sub pământ: fulgere lucii, orbitoare, tunete grele, ce izbeau urechile ca un ciocan, şi trăsnete nimicitoare.

După ciclopi s-au mai ivit alţi trei feciori : hecantohirii sau centimanii, numiţi aşa fiindcă aveau pe trupurile lor uriaşe câte-o sută de braţe lungi şi monstruoase.

Peste un timp, frumoasa Gheea avea să nască şi alţi prunci cu forme-ngrozitoare, enormi, hidoşi, necruţători.

Zeul Uranus avea darul de a putea citi în viitor. Şi-aşa aflase că-ntr-o zi urma să fie răsturnat, din locul de stăpân ceresc, de către unul dintre feciori.

Din pricina aceasta dragostea lui faţă de Gheea pălea mereu. Şi-nfricoşat se frământa să afle-un mijloc potrivit ca să înlăture degrabă primejdia care-l pândea.

Nu mai avea încredere în nimeni, nici măcar în soţia sa. Şi-atunci a strâns pe toţi copiii-n jurul lui şi i-a zvârlit în întunecosul Tartar.

Căzută din cer o nicovală pe pământ, îi trebuiau cam şi nouă zile și nouă nopţi, zice legenda. Şi tot atîta timp trecea, de-o aruncai de pe pământ în mult prea mohorâtul Tartar. Și îşi făcuse zeul o închisoare cu porţi grele. Trei ziduri o împrejmuiau, ziduri puternice de-aramă şi-un râu cumplit de foc şi smoală.

Din închisoarea asta mare feciorii nu puteau ieşi. Doar el, Uranus, avea cheia. Era deci liniştit stăpânul şi bucuros că a scăpat de orişice ameninţare. Zîmbea din nou soţiei sale şi îi spunea că-i este dragă. Dar cum năştea un nou copil, Gheea vedea, plină de spaimă, că zeul i-l smulgea din braţe şi-l închidea în temniţă.

Mai înainte vreme, Gheea nu îndrăznise să încalce voia soţului ei Uranus - şi îndurase făr-o vorbă poruncile şi silnicia. Acum însă îi era destul. Se mâniase-n sinea ei.

Cum? Ea-i năştea atâţia prunci şi n-avea parte de nici unul? Zăceau pe veci închişi în Tartar şi n-avea dreptul să-i mai vadă? Nu. Asta nu putea zeiţa să-ngăduie la nesfârşit. Şi-a rugat mai întâi bărbatul, cu umilinţă şi cu lacrimi, să-i elibereze copiii din Tartarul întunecat.

- Îndură-te, fii bun, Uranus, îi cerea ea nemângâiată, în timp ce lacrimi de izvoare îi lunecau peste obraz. Fii bun, Uranus, dă-le drumul ! Nu merită osânda asta nişte copii nevinovaţi. Îţi stau chezaşă pentru dânşii că nu îţi vor răpi puterea, dacă vei fi mai milostiv...

Zeul Uranus era însă crud şi neînduplecat. Ţinea la stăpânirea lui. Nu se înduioşa deloc când îşi vedea soţia plângâ
nd. Şi s-a răstit către zeiţă:

- Vezi-ţi de rosturile tale... Nu e-n căderea ta să judeci faptele ce le hotărăsc...

Era teribil când striga şi când se supăra Uranus, şi Gheea n-a mai spus nimic. Şi-a-năbuşit plânsul în piept şi și-a plecat, tăcută, fruntea.

- Mă voi supune!... i-a răspuns.

Însă, în gându-i, tot atunci s-a hotărât să-l pedepsească pe soţul său ne-ndurător.

Prin farmece necunoscute, Gheea a scos din sânul ei un diamant strălucitor. Din el, zeiţa şi-a făcut o armă ca o seceră. A pătruns apoi, pe furiş, când Uranus se odihnea, până în Tartarul adânc. A deschis porţile uriaşe, ce erau tot de diamant, prin vrăji numai de ea ştiute. S-a strecurat prin întuneric, până la fiii ei, titanii, şi i-a-ntrebat cu glas şoptit :

- Care din voi ar fi în stare să îl înfrunte pe Uranus? Ştiţi că nu poate fi ucis, pentru că-i zeu nemuritor. în schimb el poate fi învins cu arma asta sclipitoare. Cine se-ncumetă să fie stăpânitor în locul lui?

Toţi au tăcut înfricoşaţi de vorbele cutezătoare. Uranus era tatăl lor. Cum să-şi lovească ei chiar tatăl - deşi îi pedepsise greu? Apoi, zeul era puternic, şi faţă-n faţă nu puteau să îl doboare nicidecum. Iar pe furiş, fiii, titanii, se ruşinau să dea o luptă.

Toţi au tăcut afar' de Cronos. El era foarte îndrăzneţ şi, în acelaşi timp, şiret. Şi îl ura pe tatăl său, pentru că-l aruncase-n Tartar, deşi era nevinovat. Dorea de mult timp să se răzbune, să pună mâna pe putere, şi iată cel mai bun prilej.

S-a apropiat de mama sa şi i-a răspuns, tot pe şoptite, că este gata să se lupte şi să-l doboare pe Uranus din cerul lui nemărginit.

Fără să stea prea mult pe gânduri, a luat în mână secera şi, ascunzându-i, plin de grijă, tăişul ei scânteietor, s-a furişat pe porţi afară. Pe urmă, sfătuit de Gheea, s-a ascuns după nişte stânci. Din acel loc putea să vadă, în depărtare, orişice; dar el nu putea fi zărit.

A stat acolo până noaptea, pândind cu dinţii încleştaţi, aşteptând clipa potrivită când va putea să îl lovească pe tatăl său, zeul Uranus. Ştia că lupta-i cu primejdii şi mai ştia prea bine Cronos că ne-izbânda ar fi dus la pedepsirea lui şi-a Gheei. Uranus i-ar fi osândit la chinuri înfricoşătoare.

Deci, trebuia, neapărat, să-nvingă pe cârmuitorul de pân-atunci al cerului. Nu mai putea să dea-napoi.

Deodată l-a zărit că vine... Zeul Uranus, din înalt, se coborâse pe pământ, ducând cu sine noaptea neagră, cătând-o pe soţia lui.

Din ascunziş a sărit Cronos cu secera în mâna dreaptă. Până să ia aminte zeul că e pândit de fiul său, titanul l-a lovit în pântec. Uranus a căzut în tină. Rănit în pântec, plin de sânge, se zvârcolea de jos strigând:

- Cronos, îţi doresc să ai parte, cândva, şi tu de-aceeaşi soartă pe care astăzi o am eu! Da! Te blestem, fecior nevrednic! Blestemul meu se va-mplini oricât ai fi tu de zeu…

Cronos nu auzea nimic. El biruise. Era beat de bucurie şi s-a grăbit să deschidă, larg, porţile de diamant. Şi frații săi s-au grămădit iute la porţi şi au ieşit afară.

- V-am scăpat! le-a rostit dânsul cu trufie.

- Acuma noi îţi mulțumim, a spus Ocean. Dar tu eşti fratele cel mic, şi nu poți să ajungi cârmuitor peste ceilalţi. De drept, stăpânul aş fi eu, cel mai mare şi-nţelept. De mine doar ascultă toţi...

Cronos atunci l-a înfruntat :

- În lupta grea care s-a dat, nimeni nu s-a grăbit să-mi vie cât de puţin într-ajutor. Şi-acum, Ocean, tu vrei puterea? Nu este drept, şi nu ţi-o dau...

Ocean se cam întunecase. Părea că o să-nceapă zarva. Dar Cronos l-a înduplecat pe fratele său mai în vârstă, spunându-i c-o să-l facă sfetnic. Şi-n sfârşit, după multă vorbă, s-au înţeles să-l recunoască pe Cronos drept cârmuitor. Ceilalţi titani şi titanide urmau să-i fie sfetnici lui.

Aşa a luat Cronos puterea peste pământ şi peste cer. Visul pe care şi-l făcuse titanul cel ambiţios, în timpul cât şezuse-nchis în veşnic mohorâtul Tartar, acuma, iată, şi-l trăia. N-avea de cine să se teamă, căci fraţii şi surorile ţineau cu el, îl ajutau. Putea să cârmuiască-n voie... Să facă tot ce-i va plăcea. Şi, mulţumit, a hotărât să-şi ia în primul rând soţie.

Şi-a ales-o pe mândra Reea, cea mai frumoasă titanidă. Şi a făcut o nuntă mare... O nuntă cum nu se văzuse până atunci în univers. La nuntă au venit titanii şi titanidele în păr... Au râs şi au benchetuit. Se bucurau că sunt stăpâni. Dar nu ştiau că-n vremea asta zeiţa Nix, adică noaptea întunecată, misterioasă, ce se ivise tot din haos, se hotărâse să-l răzbune pe zeul izgonit din cer.

Ea îl văzuse pe Uranus lovit, însângerat de Cronos, pornind către o insulă ca să-şi găsească adăpost. Şi asta n-o putea uita prietena lui Uranus, noaptea. Mai mult, Uranus o rugase să îl răzbune în vreun fel, să-i pedepsească pe titani. Noaptea voia să-i împlinească această rugăminte a sa. 

Şi-n timp ce Cronos sta la nuntă, benchetuind nepăsător, zeiţa Nix năştea din beznă nişte odrasle monstruoase. Odrasle ce aveau să poarte nenorocire pe pământ. Astfel ea aducea în lume pe Hipnos - somnul plin de vise şi de fantasme-ntunecate; Eris - discordia cea cruntă; Nemesis - aspra răzbunare; Apate - care-avea putinţa să amăgească şi să-nşele pe zei şi oameni deopotrivă; pe Ker - adică nimicirea şi pe Tanatos - zeul morţii.

- Aş vrea să văd, zeule Cronos, strigase cu glas tare Nix, cum îţi va fi domnia ta, ce-ai dobândit-o mişeleşte de la Uranus înstelatul... O, să te văd, tirane Cronos, care te veseleşti atât la nunta ta cu mândra Reea!

Astfel se începea domnia zeului Cronos cel şiret, sub blestemele lui Uranus şi uneltirile zeiţei, care-şi acoperea tot trupul sub un văl lung, întunecat.

Capitolul al doilea - Zeus

Făcuse nuntă zeul Cronos şi pregătise o domnie şi lungă şi îmbelşugată, dar mulţumit tot nu era. Fiicele nopţii: răzbunarea, discordia, înşelăciunea îi tot tulburau inima. Gânduri ascunse-l frământau.

Ştia că tatăl său, Uranus, nu se înşeală niciodată, atunci când face prevestiri. Şi tatăl său îi prorocise că va veni o zi în care va-ndura grele încercări. Copiii lui, născuţi de Reea, se vor scula cu arme-n mâini şi îl vor răsturna din slavă.

Uranus nu voia să spună - deşi poate ştia şi asta - care dintre feciori anume îl va lovi pe zeul Cronos.

Dorind să scape de primejdii, Cronos a făurit un plan. La fel ca tatăl său, Uranus, îşi va înlătura copiii, dar nu în temniţă, nu-n Tartar. Ştia el doar, destul de bine, că temniţele se deschid. N-a fost el însuşi zăvorât, şi n-a ieşit atât de lesne cu ajutorul mamei sale?

Primul copil născut de Reea a fost o fată: Hestia. Tatăl a şi cerut-o Reei şi a-nghiţit-o de îndată sub ochii-ndureraţi ai mamei. O, ce-a mai fost pe biata Reea!... Cât a mai plâns! Însă zadarnic. De câte ori venea pe lume un nou copil, Cronos striga să i-l aducă, să-l mănînce. Născuse până-n acea zi soţului său doi fii, pe Hades şi pe Poseidon, şi trei fete: pe Hestia, Demetra. Hera.

Sărmana mamă-nspăimântată era silită să-şi aducă ea însăşi pruncii nou-născuţi şi să-i dea hulpavului tată. Şi el, ca lupul cînd ajunge în ţarcul mieilor, la stână, îi înghiţea cât ai clipi.

Simţind apoi zeiţa Reea că este timpul să aducă pe lume-al şaselea copil, a alergat la buna Gheea. A hohotit în faţa ei:

- Ajută-mă, tu, mare Gheea, mamă a zeilor cereşti!... Şi tu ai suferit ca mine şi te-ai luptat cu soţul tău, ca să îţi scapi din temniță copiii. Învață-mă acum, o, Gheea... Vreau să-mi păstrez şi eu un lăstar al meu de foamea cruntă a lui Cronos...

Soaţa zeului Cronos cum mai plângea, şi s-a înduioşat zeiţa: cum ar putea să o ajute şi a găsit că e mai bine s-o ascundă undeva, în timpul cât o fi să nască.

- Taci, nu mai  plânge, i-a grăit Gheea. Te voi călăuzi, sărmano, într-o insulă numită Creta. Este o peşteră acolo, adâncă, neagră, răcoroasă, în coasta plină de verdeaţă a unui munte drept, înalt... În peşteră vei naşte-n voie şi ce va fi vom mai vedea...

Se pare că-n aceeaşi noapte soaţa lui Cronos a fugit în insula cea mare, Creta, călăuzită chiar de Gheea. S-a dus în peştera de piatră şi, pînă să-şi reverse Eos razele ei trandafirii, Reea a şi născut un fiu. Era al şaselea copil şi cel din urmă ce-l avea. Mama şi-a-ncredinţat copilul bunicii lui, zeiţa Gheea, şi s-a întors acasă iute. A-nfăşurat frumos o piatră în scutece moi, de copil, şi-a dat-o soţului său, Cronos.

- Iată, precum mi-ai poruncit, a glăsuit zeiţa Reea, ţi-am adus ultimul vlăstar, pe care l-am născut azi-noapte.

Şi s-a făcut că lăcrimează. Voia să nu-nţeleagă zeul că-i vicleşug tot ce făcea. Cronos, grăbit, a luat pietroiul cel învelit în scutece, şi cum n-avea vederea bună, a socotit că-i fiul său. A deschis larg gura flămândă şi piatra i-a căzut pe gât, până în pântecele-i negru, încăpător şi sănătos.

- Ha, ha, ha, ha!... S-a mai dus unul. Altă primejdie s-a stins!... a râs cu poftă zeul Cronos.

Şi nu ştia că-n acea clipă începea să se împlinească blestemul zeului Uranus.

Pentru că, iată, colo-n Creta, în peştera muntelui Ida, un copil bucălat se află în braţele bunicii sale. Făcea, de mic, precum se spune, atât de mare gălăgie, bătea din palme şi ţipa, încât era pericol mare. Cronos, care stătea la pândă, şi chiar vreunul dintre ceilalţi fraţi şi surori, sfetnicii săi, puteau s-audă zgomotul. Iar dacă zeul afla taina, Reea şi Gheea şi copilul ar fi fost straşnic pedepsiţi.

Trăia însă pe-atunci, în Creta, un neam de semizei războinici, născuţi tot de zeiţa Gheea, ce aveau nume de cureţi. Gheea le-a poruncit să vină şi, la intrarea peşterii, să facă dansuri zgomotoase, să bată-n scuturi, cu putere, cu săbiile şi lăncile. Apoi să cânte şi să strige atât de tare, ca din cer să nu s-audă nici un scâncet şi nici un plânset de copil.

A mai chemat şi două nimfe, fiicele regelui din Creta, pe Ida şi pe Adrasteea. Ele au aşezat băiatul - căruia mama şi bunica i-au spus, din prima clipă, Zeus - într-un culcuş făcut din aur. Pentru că mama nu putea să vină-n Creta, să-l alăpteze pe fiul său cel mititel, decât arar şi pe ascuns, nimfele au adus o capră. Era o capră fermecată. Vestita capră Amalteea. Şi nimfele-l hrăneau pe Zeus cu laptele acestei capre şi cu o miere parfumată, cum nu făceau albinele decît în stupii de pe Ida.

Crescând puţin mai mare, Zeus alerga peste tot, zburda printre stejarii de pe munte, jucându-se cu Amalteea. Capra avea grai omenesc. Vorbea cu Zeus ca o mamă şi se făcea că îl împunge cu coarnele ei cele lungi. Copilul apuca-n mînuţe coarnele caprei Amalteea şi se lupta, voinic, cu ea. De mic avea putere-n braţe, cât un bărbat din cei mai zdraveni. Încât, odată s-a-ntîmplat ca Zeus să rămînă-n pumn cu unul dintre-aceste coarne. El o iubea pe Amalteea şi s-a mîhnit că i-a făcut rău, fără de voia sa. Drept mângâiere Amalteei, a hotărât ca acest corn să fie veşnic plin cu fructe: smochine, mere, pere, struguri şi alte bunătăţi de soi. Capra putea mânca din fructe de câte ori îi venea poftă, căci cornul se umplea la loc.

Astfel creştea feciorul cel mai mic al Reei, neurmărit de ochi străini şi duşmănoşi. Şi el se înălţa-ntr-un an, cât altu-n douăzeci şi cinci. Nici nu trecuse bine anul, şi Zeus se făcuse mare, gata să-şi împlinească soarta cea prevestită de Uranus, să-l răstoarne pe tatăl său şi să ia el în mâini puterea.

Cornul caprei fermecate Amalteea era simbolul belşugului şi se chema cornul abundenţei. Grecii, şi mai târziu romanii, îşi pictau sau sculptau uneori pe locuinţe acest simbol, socotindu-l aducător de noroc. După moarte, Amalteea a fost pusă de Zeus pe bolta cerească, în amintirea copilăriei sale, cum povesteau legendele elene. Este constelaţia Caprei. Iar din pielea ei şi-a făcut zeiţa Atena pavăza care îi ocrotea trupul în luptă - pavăză ce nu putea fi străpunsă de nici un fel de armă : sabie, lance sau săgeată.

Feciorul cel mic al Reei, crescut în Creta, pe ascuns, era la vârsta bărbăţiei.

Se povesteşte că în vremea cât mai era încă micuţ, un cârd de albe porumbiţe zburau în fiecare zi pe ţărmul marelui Ocean şi-i aduceau de-acolo-n ciocuri o hrană dulce, minunată, ce se chema ambrozie. Ambrozia - de zece ori mai dulce decât însăşi mierea - era o hrană pentru zei.

Un vultur se-nălţa, de-asemeni, în timpul nopţii, pe un munte. Acolo, sub un stei uriaş, ţâşnea din piatră un izvor. Dar nu era izvor cu apă, ci din adâncuri izbucnea o băutură fără seamăn, din care nu puteau sorbi decât zeii nemuritori. Şi-i aducea această băutură - numită, tot de zei, nectar - lui Zeus, ca să se adape, în zorii fiecărei zile.

Mâncând ambrozia cea dulce, sorbind nectarul fermecat, Zeus s-a înălţat mai iute, a dobândit puteri cereşti. Şi, drept răsplată pentru vultur, Zeus, când a ajuns stăpân, l-a luat cu dânsul în Olimp. L-a pus chiar lângă tronul lui, să-i stea necontenit de veghe. Pe gingaşele porumbiţe le-a hărăzit să fie simbol şi al blândeţii şi-al iubirii, să tragă carul din petale de albe flori de trandafir al preafrumoasei Afrodita, mândra zeiţă a iubirii, şi să vestească primăvara, prin gânguritul lor duios.

Însă toate aceste fapte, Zeus le-a săvârşit pe urmă, când a ajuns şi el stăpân. Deocamdată mai era în Creta şi-avea cu totul alte gânduri...

Mama sa, Reea, îi spusese despre ciudata prevestire şi de blestemul lui Uranus. Ştia că nici bunica, Gheea, nu mai ţinea cu zeul Cronos, cel care fără nici o milă îşi înghiţise cinci copii.

„Uranus a rostit că una dintre odraslele lui Cronos o să pornească răzvrătirea, se frământa voinicul Zeus. Dar cine poate fi acela, dacă nu eu? Căci toţi ceilalţi se află-n pântecul cel negru al hulpavului nostru tată. Este neîndoios că soarta, neînduplecată, a hotărât că fapta asta eu trebuie s-o săvârşesc."

Numai că Zeus ştia bine că lângă Cronos sunt titanii. Ei îi juraseră credinţă, sprijin în orice-mprejurare. Erau puternici fără seamăn şi nu se-nfricoşau de nimeni. În schimb, el, Zeus, era singur. N-avea alături, să-l ajute, decât pe mama sa, pe Reea. Dar Reea era mult prea slabă, nu cuteza să se ridice în faţa soţului său, Cronos. Era nevoie deci de multă prudenţă şi înţelepciune. Şi Zeus s-a gândit adânc, a cercetat prin ce mijloace şi-ar mai putea găsi tovarăşi gata să-l sprijine în luptă. Şi a aflat că vieţuieşte o verişoară a sa, Metis, pe malul fluviului Ocean.

Zeiţa Metis era una din numeroasele copile pe care le avea Oceanul, primul născut dintre titani.

Din fericire pentru dânsul, Zeus avea în tinereţe o vorbă ademenitoare şi un chip foarte-atrăgător. Noi nu cunoaştem întâmplarea prin care Zeus a ajuns s-o întâlnească pe copilă. Dar ştim că a vorbit cu ea. S-a prefăcut îndrăgostit şi i-a jurat s-o ia de soaţă, dacă şi ea se va-nvoi să-i dea un ajutor în lupta contra părintelui său Cronos.

Fiica titanului Ocean, văzând pe Zeus că îi jură, atât de-nflăcărat, iubire, şi-a uitat orice chibzuinţă şi i-a promis să-l sprijine.

- Ce vrei să faci în primul rând ? l-a întrebat Metis pe tânărul fecior al Reei.

- Întâi şi-ntâi aş vrea să-i văd ieşiţi din pântecul lui Cronos pe toţi cei înghiţiţi de el...

- Atâta vrei?... Asta-i uşor!... a glăsuit copila Metis şi a plecat la hotarul lumii, pe malul fluviului Ocean. De-aici ea a cules o plantă. O plantă verde, înspinată, din care a făcut îndată o băutură delicioasă, care părea a fi nectar.

Reea, nespus de bucuroasă c-o să-şi revadă toţi copiii, a luat această băutură şi-a pornit repede acasă.

Abia se întorsese Reea în casa soţului său Cronos, că dânsul i-a strigat s-aducă un ulcior mare cu nectar.

- Grăbeşte-te! Sunt însetat ! a grăit Cronos mânios.

Reea atât a aşteptat. S-a repezit şi i-a umplut un vas de lut încăpător, însă deasupra i-a turnat şi băutura de la Metis.

Nebănuind nimic, zeul a luat în mână vasul plin, l-a dus la gură cu nesaţ şi a sorbit până la fund nectarul cel înşelător. Dar cum a ajuns băutura în pântecele lui divin, a şi simţit că-i vine rău. Tot trupul i se-ncrâncena şi se zbătea ca-n pragul morţii. Din gura lui uriaşă au început să iasă, teferi, toți copiii, iar Hades şi Poseidon aveau bărbi până la brâu.

Cu toţii, fete şi băieţi, s-au strâns în jurul blândei Reea, în timp ce Cronos, îngrozit de cele ce se întâmplau, se retrăsese pe un munte să chibzuiască-n linişte.

Şi Reea le-a împărtăşit fiilor şi fiicelor sale că Zeus le e salvatorul, ajutat de frumoasa Metis. Şi fraţii şi surorile, auzind vestea, s-au grăbit să-l vadă pe Zeus, căci ei încă nu-l cunoşteau.

Zeus s-a veselit grozav, după ce totu-i izbutise. Avea acuma lângă sine pe cei cinci fraţi buni, de nădejde.

- Fraţi şi surori ! le-a rostit el, cu îndrăzneală, după ce s-au îmbrăţişat. A venit timpul să ne luăm puterea ce ni se cuvine, însă titanii sunt puternici şi sunt mai numeroşi ca noi. Deci trebuie să fim uniţi, să mai avem şi-alţi cîţiva prieteni, ca lupta s-o sfârşim cu bine. Să nu fie nicio-ndoială asupra biruinţei noastre.

Atunci, pe cât se pare, Metis - care era şi ea de faţă - i-a amintit lui Zeus că sunt nişte uriaşi în Tartar. Într-adevăr, erau acolo, din timpul zeului Uranus, ciclopii şi hecatonhirii. Cronos, când deschisese poarta de diamant, eliberase numai pe fraţii săi, titanii. Dar pe ciclopii cei destoinici şi pe hecatonhirii groaznici îi zăvorise iar, la loc. Ba mai pusese şi o strajă, pe monstrul hâd, numit Campe.

- Noi le vom da drumul îndată, a grăit Zeus fraţilor. Ciclopii şi hecatonhirii îl urăsc mult pe zeul Cronos... Deci, haideţi să-i eliberăm!...

Fiii şi fetele lui Cronos au luat în mâini câte o armă şi-au năvălit cu toţii-n Tartar. Zeus l-a prins de gât pe monstru. Ceilalţi l-au sfârtecat cu seceri şi l-au împuns cu suliţe, până ce monstrul a căzut.

S-au repezit apoi la porţi Hades, fratele cel mai mare, şi cu Poseidon, mijlociul. Proptindu-se cu umerii, izbind cu pumnii şi genunchii, zeii au spart porţile largi. Din temniţă au răsărit ciciopii şi hecatonhirii. Şi unii şi-alţii au jurat c-au să le fie credincioşi noilor zei ce se-nălţau.

Ca să-şi arate, de îndată, recunoştinţa către zei, ciclopii au şi făurit fulgere, tunete şi trăsnete, pe care leau încredinţat lui Zeus, noul lor stăpân. De-asemeni, au mai făurit şi lui Poseidon, mijlociul, o furcă mare, cu trei dinţi. Dacă izbea zeul cu furca, pământul se cutremura şi apele ieşeau din văi, se revărsau şi înecau păşuni, ogoare şi livezi. Iară lui Hades i-au făcut o cască tare năzdrăvană. Cum îşi punea casca pe cap, zeul se făcea nevăzut.

Primind şi darurile-acestea, zeii s-au hotărât s-aleagă un loc de luptă potrivit. Au cercetat toată Elada şi au găsit că este bine să-şi facă tabăra-n Olimp.

Olimpul, muntele semeţ, cu fruntea sa încununată veşnic de ceţuri argintii, era-n vecinătatea mării cu ape albăstrii, Egeea, şi priveghea toată Elada. Nu era loc mai potrivit decât acesta pentru zei. De-aceea Zeus a cerut să i se facă un palat pe creasta cea mai îndrăzneaţă. Apoi cei trei fii ai lui Cronos au dat de veste-ntregii lumi:

- De azi-nainte stăpânirea este în mâna altor zei. Sunt zeii ce şi-au ridicat palat pe muntele Olimp. Titanii vor fi pedepsiţi. Ţineau puterea pe nedrept. Şi toţi câţi s-or alătura zeilor olimpieni, în luptă, vor primi o răsplată dreaptă. Iar cei care-i vor înfrunta vor fi în Tartar prăbuşiţi...

Războiul a-nceput cu furie... Pământul larg şi marea uriaşă au răsunat de-un zgomot greu, ce-ntrecea orice-nchipuire. Cerul a dat parcă un geamăt. Olimpul s-a cutremurat până-n adîncuriie sale, şi Tartarul cel mohorât a bubuit, prelung şi surd, când zeii au intrat în luptă.

În faţa cetei olimpiene sta însuşi Zeus, mâniat. El năvălea peste titani, azvârlind tunete cumplite. Din pumnul său neobosit ţâşneau mereu trăsnete tari, pe dâre albe de lumină. Pământul roditor ardea. Pădurile, mai-nainte verzi, erau schimbate în tăciuni şi scânteiau înfiorate. Şi totul clocotea în jur: Oceanul, marea nesfîrşită şi râurile de argint sub aburii fierbinţi din ape. Focul se întindea până-n haos. Legenda spune că pământul ardea parcă aur. Flacăra lui se ridica, unindu-se cu aprigul pârjol ce mistuia cerul întreg.

Astfel se-nfăţişa năprasna acestei lupte dintre zei. Şi, în acest potop de foc, hecatonhirii aruncau, cu forţă înspăimîntătoare, câte o sută de pietroaie, înspre mănunchiul de titani. Ciclopii ajutau şi ei, lovind pe Cronos şi pe-ai săi cu mari ciocane de aramă, zdrobindu-le umeri şi şolduri, picioare, braţe şi grumazuri. Iar zeii Hades şi Poseidon, Hestia, Hera şi Demetra luptau cu suliţe şi seceri, lovind întruna vitejeşte. Zece ani, poate şi mai bine, a dăinuit acest război, ce nu avea asemănare, dar până la sfârşit titanii au fost înfrânţi şi nimiciţi.

Titanii au fost îmbrânciţi, după poruncile lui Zeus, în Tartarul întunecat, unde-i ţinuse şi Uranus. La poartă, strajă li s-au pus cei trei fârtaţi hecatonhiri, să nu mai poată-n veci ieşi din temniţă, de sub pământ.

Zeus era noul stăpân. Toţi se plecau în faţa lui. Doar Gheea, mama zeilor, se mâniase rău pe el.

- Titanii sînt copiii mei. Uranus i-a lovit din greu, întemniţându-i sub pământ. Abia de i-am putut scăpa, se plângea Gheea zeilor. Şi Zeus... Zeus, cel pe care l-am ajutat să se înalţe, acuma, când este stăpân, loveşte tot atât de crud? Şi-i zvîrle iarăşi în adânc pe bieţii mei feciori, titanii ? Nu. Asta n-o pot îndura. Zeus mi-o va plăti curând...

Zeus, născutul din titani, trona pe muntele Olimp, asemeni unui mare rege. Plin de mândrie privea el cerul albastru, nesfârşit, pământul roditor şi larg, mările, fluviile verzui şi firele subţiri de-argint ale izvoarelor din munţi. Totul, totul era al lui. Şi Zeus nu se sătura să-şi mângîie privirile cu-ntinderi şi cu bogăţii. El, ce şezuse altădată ascuns în Creta, domnea acuma în Olimp şi poruncea... Da. Poruncea pe voia lui, şi dacă îşi dorea ceva, se împlinea numaidecât.

- Să vie fraţii mei cei mari! a sunat prima lui poruncă. Să vie Hades şi Poseidon.

Şi fraţii s-au înfăţişat, cu mare grabă; iar Zeus a urmat aşa:

- Voi, amândoi născuţi din Reea şi zeul Cronos, ca şi mine, m-aţi ajutat în lupta împotriva titanilor năprasnici. Deci, împreună am învins şi împreună vom domni. Suntem stăpîni. Ne bucurăm de tot ce-n lume e mai bun. Dacă supuşi nemulţumiţi vor încerca poate, cândva, să se răscoale în vreun chip, să-i pedepsim ne-ndurători. Eu voi domni. însă am să vă dau şi vouă câte-un ţinut, să-l cârmuiţi, să mi-l vegheaţi.

- Mie ce-mi dai? a grăit Hades. Eu sunt mai mare, primul fecior născut de Reea...

- Dar mie? a-ntrebat Poseidon. Deşi sunt mijlociu, ştii bine că m-am luptat mult mai vârtos...

Iar Zeus le-a răspuns :

- Lumea o împărţim în trei. Deoparte-i cerul luminos, de unde poţi cuprinde tot, de alta fluvii, mări întinse, pline de peşti săgetători, şi de-alta tot ce-i sub pământ, cu Tartarul întunecos, temniţa unde vom păstra pe toţi câţi ne vor duşmăni şi nu vor asculta deplin poruncile Olimpului. Iată, eu îmi voi păstra cerul. Voi trageţi ce v-a mai rămas...

Zeii cei doi s-au repezit numaidecât. Lui Hades i-au căzut la sorţi ţinuturile subterane, iar lui Poseidon apele din mări, din fluvii şi izvoare.

Amândoi zeii-au trebuit să se arate mulţumiţi. Hades a şi pornit pe loc către ţinutul mohorât, care-i fusese hărăzit, şi, după cât se povesteşte, nicicând nu a mai revenit acolo-n muntele Olimp. Celălalt frate mijlociu a devenit zeu peste ape, din răsărit în miazăzi, din miazănoapte la asfinţit. Cei trei şi-au împărţit puterea, dar Zeus a rămas stăpân...

Cam atât deocamdată, întrerupem aici depănarea Legendelor Olimpului și le vom continua cu ocazia următorului preparat prezentat alături de un vin grecesc. Până atunci încercați și voi să asamblați elementele necesare pe care le găsiți în meniul Tavernei LA ZAVAT din Popa Nan 16 pentru a obține și vă putea bucura de gustul fabulos al invenției mele - Surf'n'Turf Greek Style. 

Poftă Bună de Viață! - www.Meniu.TV