KnockOut la Campania Electorală

- Respectele mele, Maestre Dem Rădulescu! Mulțumesc pentru că ați acceptat invitația mea la Taverna Pescărească LA ZAVAT pentru un interviu fantastic la ARTĂ PE PÂINE! Voi începe conversația noastră cu o glumă:

Un om foarte bogat ședea într-o cafenea.

La un moment dat, se apropie de el un evreu bătrân, care-i propune să-i vândă o brichetă de aur în schimbul averilor acumulate de bogătaș.

Acesta râde în hohote și-i spune:

- Toată averea mea pentru această brichetă de aur?!?

- Asta nu-i o brichetă de aur obișnuită. Iată, apăs pe un buton și imediat apare un duh din ea.

- Poruncește, stăpâne, spune duhul! Ce-ți dorește inima?

Bătrânul:

- Adu-mi o ceașcă de ceai.

Imediat apare pe masă o ceașcă de ceai aburind.

Bogătanul rămâne mut. Scoate imediat niște documente, le semnează și își transferă toată averea pe numele batrânului.

Fuge repede acasă, scoate bricheta și apasă pe buton.

Imediat, apare duhul:

- Da, stapâne. Ce-ți dorește inima?

Fostul bogătaș îi spune :

- Vreau restituirea imediată a averii mele, vreau un avion privat,

un yacht, un Lamborghini, un conac în Toscana și o vilă în Elveția.

- Îmi pare rău, stăpâne, dar eu fac doar ceai sau cafea și torn vin în pahare!

- Ha, ha, foarte simpatic, mi-a plăcut. Dar ai riscat mult, dacă nu îmi plăcea și mă ridicam și plecam?

- Păi, am învățat de la un Maestru că intrările în scenă sunt cele mai dificile și trebuie să le faci cu mult curaj!

- Ha! Bună lovitură! Și ce mai știi despre mine?

- Să începem cu începutul. În copilărie vă știam de Motanul Dănilă și așa mi-ați rămas în suflet, mai ales că și mie îmi zicea Doamna Profesoară de Istorie Vrăbiescu de la Șc. Gen. 15 din Buzău - Motănel.

Ca o digresiune, o să-l rog pe duhul brichetei să ne toarne niște vin basarabean în pahare care să se potrivească foarte bine cu tartarul de creveți al lui Chef Virgil - un Pinot Grigio de Purcari, Maestre.

Puțin mai târziu am aflat o întâmplare care circula ca un banc pe vremea aceea - se spune că Bibanul fiind în comisia de admitere a studenților la Institutul de Teatru a strigat în momentul în care a vrut să intre o tânără foarte fandosită în sala de examinare: ”Stai pe loc! Spune repede ce-ai între picioare?”. Tânăra piți s-a fâstâcit, s-a înroșit și s-a blocat. ”Pragul, duduiță, pragul vă e între picioare!” a spus Marele Bibanul. ”Ne vedem la anul!”

- Ha, ha! Îmi amintesc...

- Nu mă îndoiam de asta, dar să văd dacă vă mai amintiți ceva...

La 14 ani, în anul 1981, am venit de la Buzău la Liceul de Informatică (azi Colegiul Tudor Vianu) care avea căminul pentru elevii din provincie în Piața Cosmonauților (azi Lahovari), iar ferestrele Teatrului de Comedie ”Ion Vasilescu” dădeau în curtea noastră. Uneori, în clipe de răgaz, ieșeați la geam și glumeați pe seama colegelor mele, iar câteodată purtam câte o scurtă discuție. Odată, eu stând cu o sticlă de bere în mână, în urma conversației noastre am zis despre ministra culturii de atunci că este fix precum sticla mea de bere - de la gât în sus este goală. Ați râs cu poftă, Maestre, și ați spus: ”Bună asta, o s-o zic mai departe!”

- Ha, ha, ha... sigur că îmi amintesc, deci tu ești ăla căruia chiar i-am zis să vină după liceu la IATC. Da, am spus mai departe gluma, era deja un banc politic. 

- Apoi, pentru că doamnele plasatoare ale teatrului ne cunoșteau pe cei din cămin, ne lăsau să intrăm gratis la orice spectacol doream. Ei, bine, am văzut piesa ”Siciliana” a lui Aurel Baranga de zeci de ori, din care nu îmi mai amintesc absolut nimic în afară de intrarea Dumneavoastră magistrală care făcea ca sala să explodeze în ropote de aplauze și hohote de râs minute în șir! Maestre, cum vă reușeau intrările astea în scenă? Le gândeați îndelung?

- Nu, nicidecum! Eu am fost boxeur înainte de a fi actor. La teatru, ca și în box, este foarte important să depășești momentul intrării în scenă la fel ca în ring. Este cel mai greu moment al unui actor ca și al unui sportiv. Trebuie să lovești primul pentru a-ți pune adversarul sub semnul perplexității. 

- În viață cum ați procedat?

- În viaţă eu am fost cel care a lovit primul, nu am aşteptat niciodată lovitura. Curajul la box ţine de cele câteva secunde de dinaintea intrării în ring. Și în viață am lovit primul pentru că sunt un timid și un emotiv, nu trebuia să-și dea seama adversarul de asta pentru că aș fi fost mâncat cu fulgi cu tot!

- Sau cu solzi cu tot având în vedere porecla pe care ați avut-o. Apropo, de unde vine supranumele de Bibanul? 

- He, he... speram să ocolești subiectul ăsta... Tata vindea peşte la Vâlcea şi într-o zi a venit acasă cu un exemplar deosebit. Frate-miu l-a dus repede la şcoală la ora de ştiinţe naturale. Profesoara, văzându-l, s-a adresat copiilor spunându-le: «Dragii mei, acesta este un biban». Denumirea peştelui s-a lipit ca timbrul de scrisoare de numele fratelui meu. Când am devenit şi eu elev, porecla era oficializată de puştime. În 1950, odată cu primul an de studenţie, a fost suficient ca un prieten din anul III să mă strige «Bibanule», ca efectul să fie ca al unei bombe incendiare.

- Maestre, noi nu vom mânca biban, ci fagri la grătar cu spaghetti de legume și barbuni prăjiți cu mămăliguță și mujdei. Cu același vin alb sec de Basarabia de la Chateau Purcari.

- Foarte bine, hai să schimbăm subiectul. Să revenim la intrarea pe scenă. În piesa ”Milionara” cu Carmen Stănescu, jucam personajul unul boxeur și intram cu piciorul înainte ca și cum săream coarda de la ring. Toată sala era pe jos de râs. Nu studiam niciodată momentele astea, ci pur și simplu îmi veneau spontan în minte. De exemplu în piesa asta eram inspirat din fosta mea carieră de sportiv și am făcut-o pentru că așa am simțit. Dar mă făcuși curios, zi-mi câte ceva despre crama asta, pentru mine Basarabia este un mister drag.

- Mulțumesc, Maestre, mi-ați dat și ideea titlului acestui articol având în vedere că prezentăm și piesa Titanic Vals de Tudor Mușatescu în care este vorba despre alegeri electorale, politruci și politicianism - articolul se va numi ”KnockOut la Campania Electorală”!

- Potrivit nume!

- La sfârșitul secolului al XII-lea, viticultura apare ca îndeletnicire economică de bază, aflată sub protecția statului în Valahia și Moldova, cnezate pe teritoriul vechii Dacii. Ulterior, se va descoperi că, deși toate aceste teritorii sunt prielnice pentru viticultură, există, totuși, un șir de regiuni, unde se produce un vin cu totul special. Anume un astfel de loc este satul Purcari, podgoriile căruia se aflau pe atunci în proprietatea Mănăstirii Afon-Zograf.

Istoria Purcari începe în secolul XVIII, când coloniștii francezi au luat în arendă pământurile de la Mănăstirea Afon-Zograf, obligându-se să mențină podgoriile în bună ordine și să fie plătită desetina din venituri și roadă. Francezi fiind, au intuit că terroir-ul este unul special, asemănător renumitei regiuni Bordeaux.

Doar decenii mai târziu s-a confirmat faptul că podgoriile Purcari sunt, într-adevăr, amplasate la aceeași latitudine ca celebra zonă vinicolă din Franța, iar solul bogat în rubidiu conferă vinurilor o culoare purpurie intensă, specifică și vinurilor bordoleze. Proprietarii au început să producă vinuri roșii care, în scurt timp, au căpătat faima unor vinuri excepționale, cu buchet intens şi complex.

În anul 1827, Țarul Nicolae I al Rusiei emite un Decret Special, în urma căruia la Purcari este înființată prima gospodărie vinicolă specializată din Basarabia. Aceasta a fost numită în cinstea unuia dintre fondatorii de origine germană, Harmizone. De atunci proprietari ai Vinăriei Purcari au fost boierii moldoveni Dăncilă și Clot, dar şi germani, ruși și francezi. Deja în 1847, în cadrul Iarmarocului Agricol Basarabean, vinul de Purcari obține prima sa medalie de aur.

În 1878 vinăria sărbătorește adevăratul triumf la Expoziția Mondială de la Paris, când în cadrul unei degustări închise, experţii francezi au fost impresionaţi de un vin sec, de culoare intens- rubinie, fiind siguri că este un vin de Bordeaux. Mare însă le-a fost mirarea să afle că vinul își are originile într-un sătuc necunoscut de pe malul Nistrului. Acesta este momentul când Negru de Purcari a obținut prima sa medalie de aur la o expoziție internațională.

Un timp îndelungat vinurile de Purcari au fost la fel de populare precum vinurile de Bordeaux sau Burgundia. Acestea erau servite la mesele țarului Nicolai al II-lea, ale regelui George al V-lea și ale Reginei Victoria a Marii Britanii. Vândute în Danemarca, Olanda, Suedia, Germania, Franța, vinurile de Purcari erau înalt apreciate și obțineau numeroase trofee.

O nouă eră în istoria Purcari începe în 1950, când vinificatorii basarabeni au restabilit tehnologia clasică de producere a celebrelor vinuri. Unul dintre marii profesioniști ai timpului , Pimen Cupcea, a reconstituit rețeta legendarului vin Negru de Purcari, iar Ion Ungureanu a creat o nouă capodoperă – Purpuriu de Purcari. În această perioadă, vinurile de Purcari capătă o popularitate imensă şi devin un simbol incontestabil al Republicii Moldova.

În 2003, odată cu replantarea celor 250 ha de viţă de vie şi dotarea vinăriei cu cele mai performante utilaje, începe perioada modernă din istoria Château Purcari. Vinurile de Purcari încep să se exporte în peste 25 de ţări ale lumii, printre care SUA, Canada, Marea Britanie, Norvegia, Cehia, China, Polonia, Țările Baltice, devenind cartea de vizită a Republicii Moldova în străinătate.

În 2010, este lansat Alb de Purcari - o nouă creație în colecția vintage Purcari, care cucereşte experții internaționali şi este apreciat cu cele mai prestigioase trofee.

În 2012, colecţia de Purcari este completată cu vinul Purcari Icewine, obținut din struguri îngheţaţi de soiul Muscat Ottonel şi Traminer. Pentru merite deosebite în domeniul vinificaţiei şi promovării imaginii Moldovei peste hotarele ţării, Vinăria Purcari a devenit dublu deţinător al Grand Prix-ului în domeniul vitivinicol, decernat de Guvernul Republicii Moldova.

În 2013, când Purcari numără aproape două secole de la fondare, a fost lansată noua sa imagine. Schimbarea reprezintă o nouă etapă în dezvoltarea vinăriei, fiind condiţionată de evoluţia intensă a acesteia din ultimii 10 ani. Podgoriile plantate în anul 2003-2004 au ajuns la maturitate, când calitatea strugurilor îşi atinge îndrăzneţ apogeul, iar vinul se manifestă în toată amploarea, devenind din ce în ce mai select.

Tocmai din acest motiv, readucerea în lumină a anului fondării vinăriei – 1827 – pune în evidenţă cele aproape două secole în care Purcari a reuşit nu doar să mențină standardele de calitate, dar şi valorile sale. Spre bucuria noastră, a iubitorilor de vin bun.

- Frumoasă poveste! Dar cum ziceai că se cheamă peștele ăsta?

- Fagri. Și este al doilea pește în preferințele mele după calcan.

- Da, cred că Fagri mi-ar fi plăcut mai mult să mi se spună decât Bibanul. Sună mai aristocratic, așa. Ha, ha, ha!

- Maestre, povestiți-mi cum a început povestea de dragoste dintre marea doamnă, Scena, și Dem Rădulescu.

- M-am născut în 1931 la Râmnicu Vâlcea, tata era oltean și mama ardeleancă. Tata a fost cojocar până la război când a dat faliment și apoi a fost șef la pescărie. 

Mai întâi, am urmărit cu o bucurie nebună spectacolele trupelor de teatru sosite în turneu la Teatrul „Adreani“ din Râmnicu-Vâlcea. Acolo i-am văzut pentru prima oară pe actorii sosiţi din îndepărtatul București. Tot acolo l-am văzut şi pe marele Constantin Tănase cu trupa lui. Mă furișam de acasă pentru a merge la teatru. Mama mă considera prea mic să merg la astfel de spectacole în care ţinuta actriţelor pe scenă era considerată prea sumară.

În serile de iarnă, când geruia, cinematograful din oraş devine a doua mea casă. Devoram filmul. Seara, după şcoală, mă fofilam la cinema, ăsta-i adevărul, că bani n-aveam. Mă uitam la film şi după aia mă duceam acasă să mă bată părinţii. Ştiam deja cum o să înceapă: „De unde vii tu, mă, iarna, noaptea, la 9?”. Aşa-mi zicea mama.

Am debutat ca amator, la 17 ani, la un bal organizat de fanfara gării. Am început să public în reviste judeţene şi jucat tot mai des în localitatea natală, folosindu-mi talentul comic într-o serie de cuplete inspirate din repertoriul lui Constantin Tănase. La una dintre aceste reprezentaţii am fost urmărit de actorul Aurel Rogalski, care mă sfătuieşte să dau examen la Teatru.

Plin de emoţii, am călătorit la Bucureşti. M-am prezentat în faţa comisiei de examinare, cu tot cu o medalie de aur agăţată pe piept, primită la liceu pentru „merite deosebite în toate probele sportive“. Incidentul stârneşte hohotele de râs ale examinatorilor, conduşi de profesorul Gheorghe Storin. Dar m-am descurcat cu brio. Şi am intrat la Teatru.

Cariera s-a construit cu sănătatea şi cu viaţa mea. Joc teatru din dragoste. Pentru plăcerea mea. Mâncam literalmente cartea. Ca student, am fost adesea împrumutat la clasele paralele de regie, la maestrul Şahighian căruia îi păstrez o adâncă afecţiune sau la clasele de actorie conduse de Moni Ghelerter sau de Irina Răchiţeanu Şirianu. Trei ani am fost bursier republican.

Când eram student, eram sărac rău de tot. Mâncam un borcan de vinete şi o juma de pâine albă pe zi. Dar nu m-am lăsat. Am terminat Facultatea de Teatru în 1954 ca şef de promoţie şi am fost repartizat direct, aşa cum prevedea regulamentul din acele vremuri, la Teatrul Naţional care se afla în Piața Amzei, actualul Teatru ”Ion Creangă”. Aici am ajuns pe mâna celebrului regizor Sică Alexandrescu care a fost al doilea tată al meu. El m-a construit.

Prima piesă în care am apărut este „Mielul turbat“, scrisă de Aurel Baranga. Jucam, bineînţeles, în figuraţie, nu mă cunoştea nimeni. La un matineu am ieşit din scenă şi mă îndreptam spre cabină, când am auzit: «V-am dat dispoziţie să nu mai lăsaţi să intre în teatru pe oricine! Domnule, ce cauţi dumneata aici?». Era inspectorul sălii. Eu am răspuns: «Mi-a plăcut teatrul de mic. Aici am fost repartizat şi n-am să plec nici mort». După vreo 20 de ani, acelaşi inspector, Costel Manolescu, care m-a iubit extraordinar, mi-a zis: «Maestre, nu vrei să uiţi incidentul acela?». «Nu-l uit, nene Costele, şi am să-l povestesc, că-ţi face cinste». Era un om de ispravă.

Observ oamenii, îi privesc cu atenţie. Eu cred că în interpretarea unui personaj, dacă nu te duci la meridianul respectiv, faci un fals. Cehov în fotolii de plastic nu e de conceput. Totul ţine de profesionalism, respect pentru epocă, stil. Eu am trăit într-o lume de nestemate şi nu pot accepta gablonţurile, sticla de sifon.

A fi actor de comedie înseamnă să ai ceva în plus. În viaţa de zi cu zi, râd greu. Am un simţ critic foarte dezvoltat. De asta nici nu mă duc la teatru. Mă doare aici, în capul pieptului, dacă nu-mi place ceva. Apropo, de ce ai ales tocmai Titanic Vals să prezinți în articolul tău?

- Maestre, pentru că mi s-a părut că rolul jucat este cel mai apropiat de Dem Rădulescu cel din viața de zi cu zi. Este un rol tragicomic. Ceva asemănător doar în filmul ”Grăbește-te încet” mai aveți. Dar nu se compară cu piesa lui Mușatescu. Maestre, în final de interviu fantastic ce mesaj le transmiteți studenților de la teatru și tinerilor actori?

- Tinere, fără Nottara nici dumneata n-ai exista! Nu uita!