Cele Opt Păcate Culinare Ale Atenei - Coolinary EuroTrip

M-am gândit să plec periodic în câte un city break pe bătrânul nostru continent unde voi testa cel puțin un restaurant despre care vă voi povesti aici. Deci aproape numai despre mâncăruri și băuturi, mai nimic sau deloc despre monumente și alte lucruri cu care este plin netul. Așa a luat naștere Turul Culinar Al Europei sau cum zice francezul - Coolinary EuroTrip powered by ”TABASCO® brand pepper sauce” care arde plictiseala pe perioada ”blitz-kriegului” culinar. Că doar mă știți pasionat de picanterii.

Pentru ca un proiect să reușească trebuie să ai parteneri de încredere, testați de-a lungul timpului. Astfel că, alături de Tabasco, am ales să plec în incursiunile mele cu agenția de turism DEAL TRAVEL pentru că îl cunosc pe proprietarul afacerii de peste 13 ani, pe vremea când el îmi era client și îmi făcea plățile la timp, de exemplu, ceea ce însemna mare lucru pentru o afacere mică precum era a mea. Birourile agenției se află la Buzău, dar totul se petrece online (au clienți din toată țara). După câte țepe s-au dat de către mari agenții, cred că este foarte important ca o vacanță să fie lăsată pe mâna unor oameni care știu ce fac și sunt alături de tine pentru a avea momente memorabile când te întorci acasă. Prețurile sunt mai mici și decât la touroperatori – de exemplu, prima excursie, cea în Grecia costă 105 euro, tarif ce include zborul cu avionul, taxe de aeroport, cazare la Hotel Socrates*** din Atena, mic dejun.

Un alt sprijin important îl am de la M&M Dental Clinic și dentista mea preferată ce se îngrijesc ca dinții mei să fie apți pentru festinurile gAstronomice ce se vor întâmpla.

Și nu în ultimul rând, trebuie să-l menționez pe Dumnezeu, partenerul meu de-o viață, care se va ocupa de toate.

Așa cum s-a ocupat, de pildă, de decolarea avionului companiei Ryanair cu care trebuia să ajung la Atena cu o zi înainte de echinocțiul de primăvară când la București a nins viscolit și multe aeronave nu și-au mai luat zborul spre destinațiile planificate din cauza vremii potrivnice. 

Cu ocazia asta am văzut și cum se degivrează live un avion. Nimic spectaculos, se pulverizează o soluție pe suprafața sa.

Înainte de plecare, o româncă bună cunoscătoare a destinației mele (e căsătorită cu un cetățean al Republicii Elene) m-a avertizat să am grijă pentru că este adevărat dictonul ”în greci să nu ai grijă nici când îți fac daruri”. Apoi a adăugat: ”dar știi ce spun despre noi? după ce dai mâna cu un român să verifici dacă ai toate degetele”. Și asta e adevărat, am confirmat eu.

Ca și în filmul de mai sus, de la frigul de la noi am trecut încet-încet la cele 20 de grade cu care m-a întâmpinat Atena după un zbor excelent, fără pic de turbulență, cu o decolare și o aterizare ca la carte. În avion se poate mânca, dar contra cost, o porție de lasagna costă 5 euro.

După formalitățile de rigoare din aeroport m-am urcat în trenul (un fel de metrou de suprafață) care m-a purtat, pentru 9 euro, timp de 45 de minute până la stația Aethina. Absolut toți grecii cărora le-am cerut relații pe perioada cât le-am fost musafir au fost foarte amabili. Doar două persoane nu au știut limba engleză, dar despre asta vă voi povesti în finalul acestui fotoreportaj. 

Hotelul Socrates se află la doar 50 de metri de la ieșirea din stația feroviară. Se iese prin partea stângă, pe sensul de mers al trenului. Apoi am traversat strada și deplasându-mă pe același sens am ajuns la destinație. 

La cazare am plătit 3 euro taxa de oraș. Hotelul Socrates*** mi-a creat impresia că este proaspăt renovat, cred că se numea altfel și a fost cumpărat de cineva care l-a rebrănduit.

Cameră este dotată cu mobilier nou, aer condiționat, frigider, televizor, seif și un balcon unde se poate sta la o măsuță pentru a bea o cafea și a fuma.

Am avut roaming de la Digi pe telefon, dar am testat și wirelessul hotelului care a funcționat impecabil.

Instalațiile sanitare și ele noi, apa putea fi opărită dacă doreai. Mie cam așa îmi place să fac duș, de aceea am și menționat asta aici.

Pe perete am găsit un tablou cu câteva formulări utile în limba greacă, inclusiv cum se spune ”te iubesc” pentru ca în cazul în care mă îndrăgostesc de vreo grecoaică să știu cum să o lămuresc despre asta.

După ce am făcut un duș fierbinte și m-am schimbat de hainele de drum, am coborât la restaurantul de la parter.

Aici am găsit-o pe fermecătoarea Maria care conversa cu mai mulți clienți greci ce beau bere, tsipouro și cafea.

Mi-a spus că de mâncare are doar salată grecească (5,5 euro) și pizza (8 euro). Evident că am ales prima variantă. Plus 2 beri Mythos (2,5 euro/sticla).

Tot Maria mi-a făcut și salata. Foarte gustoasă, exact ce aveam nevoie după o zi destul de agitată. Când i-am cerut berea am rugat-o ca aceasta să fie foarte rece. Ușor încruntată a spus ”of course”, chiar așa a și fost.

Nota a făcut 10,5 euro și i-am plătit fermecătoarei Maria 12 euro. Și când spun ”fermecătoare” nu exagerez cu nimic, era o brunetă deosebit de sexi, poate cea mai frumoasă grecoaică pe care am văzut-o vreodată. Și această minune elenă a gătit pentru mine o salată.

În același spațiu, dimineața am luat micul dejun. Un ”all you can eat” la care m-am bucurat de mult suc natural de portocale.

După micul dejun de-a doua zi am plecat la pas prin Atena. M-a ajutat foarte mult Google Maps ca să ajung în locurile pe care mi le-am propus. M-a ghidat fără greș. 

Obiectivul principal a fost restaurantul 7 Food Sins GastroPub unde aveam rezervare pentru ora 16,00 - adică fix ora deschiderii pentru a fi cât mai gol și a nu deranja pe ceilalți clienți cu fotografiatul meu excesiv.

Localurile pe care le voi testa în cadrul Coolinary EuroTrip sunt alese numai de mine, după inspirația proprie, partenerii proiectului neavând niciun amestec în treaba asta.

Localul ales de data aceasta se află în Plaka, un soi de Centrul Vechi bucureștean - multe restaurante și buticuri. Proprietarul are un magazin cu haine într-o altă zonă vestită a Atenei - este vorba despre Monastiraki.

Chiar dacă restaurantul se numește ”Șapte Păcate Culinare”, titlul acestui fotoreportaj este ”Cele OPT Păcate Ale Atenei” deoarece am ales unul dintre cele două meniuri de degustare - există unul cu cinci preparate (35 euro) și cel ales de mine cu OPT preparate (55 de euro) plus lista de vinuri grecești asociate (30 euro - inclusiv apa plată mare). 

Ei au și o selecție de bere pentru cei ce preferă această băutură în locul vinului. Trebuie să menționez că se pot savura și preparate separat, iar meniul se schimbă de patru ori pe an, în funcție de anotimp. Iar cel de degustare este zilnic altul în funcție de inspirația Chefului.

Pentru început mi-au fost aduse două sortimente de pâine de casă și sos picant de brânză. La care nu m-am putut abține și am adăugat eu puțin TABASCO® sos de ardei roșu. Dar să vorbim puțin și despre ”TABASCO® brand pepper sauce” - printre plantele care au supraviețuit Războiului Civil din Statele Unite al Americii, în grădina lui Edmund McIlhenny din Avery Island, Louisiana, au fost câteva mai deosebite, dintr-o specie de ardei mai puțin cunoscută pe atunci și anume Capsicum frutescens.

Din dorința de a da un gust mai interesant mâncării, nu foarte bună în perioada războiului și chiar și imediat după sfârșitul acestuia, Edmund și-a folosit imaginația și a făcut un sos pe care l-a pus pentru păstrare în sticluțe tip parfum și le-a sigilat cu ceară. Și-a denumit acest sos TABASCO care este un cuvânt indiano-mexican a cărui traducere este ”ținutul cu pământ cald și umed”. Anumiți cercetători susțin că s-ar traduce ”locul cu stridii și corali”.

Edmond a început să-și extindă cultura și astfel, a luat ființă în urmă cu 150 de ani (1868) McIlhenny Company. El și-a brevetat produsul în 1870 (oare la noi din ce an îți puteai breveta un produs?) și de atunci ”TABASCO® brand pepper sauce” a început călătoria sa prin lume. În 1869 au fost vândute 658 de sticluțe unor comercianți din zona New Orleans, iar de la sfârșitul anului 1870 și-a extins vânzările pe teritoriul SUA și a făcut primul export în Anglia.

Acum, la fel ca și în urmă cu cu 150 de ani, semințele speciale de ardei Capsicum sunt plantate în sere în luna ianuarie a fiecărui an, iar în luna aprilie sunt mutate pe câmp până în luna august când ardeii ajunși la maturitate sunt culeși după metoda ”le petit baton rouge” așa cum puteți vedea în filmul de mai jos. 

Aveți în imaginea de deasupra clădirile fabricii din Avery Island, Louisiana. După ce se culeg, ardeii se pun la învechit în baricuri de stejar alb, timp de trei ani. Aceste butoaie se sigilează cu un strat gros de sare. După cei trei ani, pasta obținută prin fermentare și macerare se amestecă pentru desăvârșire cu un oțet din vin alb de înaltă calitate. Sosul rezultat este îmbuteliat și acum în aceeași sticluță și este etichetat cu aceeași etichetă ca și acum un secol și jumătate.

Pâinea a rămas pe masă până la momentul dulce din final - desertul. Eu nu am gustat decât la început puțină pentru că mâncarea a fost foarte multă și se puteau sătura lejer două persoane.

Primul fel servit a fost un tzatziki reinterpretat - pulberea aceea albă este ”pământ” de usturoi cum se spune în termeni gastronomici. 

Vinul asociat a fost un Chardonnay Dreamcatcher (sec, 12,7% alcool), un vin produs din strugurii pe care-i crește și-i îngrijește fostul doctor Vasilis Kaniakis pe proprietatea sa de 300 de acri din Munții Gerania, struguri vinificați de crama Avantis Estate cu care este în cooperare.

Cel de-al doilea preparat a fost o scoică St. Jacques cu cremă de tarama și topinambur. Topinamburul este o plantă ce seamănă cu floarea-soarelui, iar rădăcina este sub formă de tuberculi, care dealtfel se și consumă.

Denumirea de topinambur vine de la tribul amerindian topinambas, iar în Europa poartă mai multe nume ca de exemplu: picioică, măr de pământ, morcov porcesc, nap porcesc, pere iernatice, cartoful săracilor, anghinare de Ierusalim, rădăcina soarelui etc.

Topinamburul provine, ca și cartoful, din America Centrală, fiind în perioada precolumbiană o plantă de cultură amerindiană. Emigranți francezi, supraviețuitori ai unei foamete, în anul 1610 au trimis din Canada în Europa această plantă care le salvase viața. 

Din greșeală, francezii au denumit-o ”topinambour” după numele unui trib din Brazilia. În secolul al XIX-lea a fost principala plantă de cultură în Europa, folosită în alimentația umană cât și pentru furajarea animalelor. 

În schimb, acum găsești foarte rar această plantă pe continentul nostru, doar prin magazine bio și anumite restaurante, fiind cultivată în America de Nord, Rusia, Australia și Asia. Tuberculii pot fi consumați la fel ca și cartofii, doar că și coaja care este maro, albă, roșie sau violet, este comestibilă. Gustul este dulceag și se recomandă bolnavilor de diabet.

Soiul de topinambur românesc trimis pentru omologare şi brevetare are o înălţime de peste trei metri, dă producţii anuale de peste 100 de tone de tuberculi la hectar, florile sunt folosite în medicina naturistă, iar tulpinile oferă o masă lemnoasă de mai multe sute de metri cubi la hectar și provine din exemplare ameliorate culese din două locaţii, zona Călăraşi şi din mai multe localităţi din zona Munţilor Buzăului. Acesta este o resursă naturală ieftină, nemodificată genetic care poate fi cultivată cu succes în toate zonele ţării, fără îngrăşăminte chimice de sinteză, erbicide, pesticide sau insecticide, producţiile la unitatea de suprafaţă fiind foarte mari, ajung şi la 120 de tone la hectar, iar beneficiile medicinale şi alimentare sunt de necontestat.

Despre vin nu v-am spus nimic la preparatul de mai sus pentru că este același cu cel de la al treilea păcat culinar al Atenei - coadă de vițel cu gnocchi de cartofi, metsovone și sos bechamel.

În primul rând vreau să menționez că a fost cea mai bună coadă de vițel mâncată vreodată de către mine. Combinația cu metsovone - o brânză grecească afumată din lapte de vacă și capră, a fost genială. 

Cu această ocazie trebuie să amintesc că sosul bechamel, făcut din unt cu făină și lapte, a fost creat la mijlocul secolului XVII de către marchizul francez Louis de Bechamel, un iubitor al artelor, inclusiv al celei culinare.

Vinul asociat cu acest preparat cât și cu precedentul a fost unul alb, sec și organic - Pentapolis de la Domaine Nerantzi care este un cupaj reușit de trei soiuri grecești Asprouda Serron, Assyrtiko și Malagouzia. 

Și iată că am păcătuit din nou, pentru cea de-a patra oară. Cu un file de biban de mare, spanac, hrișcă, praz și ridiche albă.

Vinul însoțitor a fost un alb sec din soiul Assyrtiko, struguri cultivați încă din antichitate pe locul unde acum se află Domaine Sigalas Santorini. Revista specializată Decanter îl compară cu un Chablis fin și-i acordă 92 de puncte la evaluarea lor.

Hrișca, deși seamănă cu grâul, nu este o cereală ci este sămânța fructului unei plante ierboase ce datează în Asia de 8.000 de ani, iar în Balcani de aproximativ 6.000 de ani.

Se pare că este superioară grâului întrucât poate fi consumată de persoanele cu intoleranță la gluten și este recomandată de asemeni și diabeticilor datorită reglării glucozei din sânge.

Al cincilea preparat al meniului de degustare ales de mine a fost pancetta cu piure, sos și chpsuri de mere - la care am adăugat și eu un pic de TABASCO® sos de ardei roșu pentru a contrasta cu gustul dulceag al mărului.

Vinul a fost același ca mai sus - Assyrtiko de la Domaine Sigalas Santorini.

Ultimul preparat sărat a fost o friptură de vițel (veal skirt) cu piure de cartofi, sparanghel, gălbenuș sărat și șunculiță (bacon).

S-a potrivit de minune cu vinul roșu Limnio 2015, un alt soi grecesc cultivat încă din antichitate despre care a scris însuși Aristotel, de la Vourvoukeli Estate Xanthi din nordul Eladei.

Primul desert - măr copt, biscuite condimentat, sos de mere și înghețată de vanilie. Însoțit de un lichior de scorțișoară, cuișoare, nucșoară și citrice - Roots Tentura. Senzațională asociere!

Acest lichior este produs de o distilerie cu o tradiție de 160 de ani, ceea ce nu mi se pare deloc puțin și spune totul despre produsele sale.

Al optulea păcat culinar al Atenei și al doilea desert a fost ciocolată de casă cu alune caramelizate și înghețată de alune. Cu același lichior ca și mai devreme.

Aici se încheie fotoreportajul primei incursiuni din Coolinary EuroTrip aka Turul Culinar Al Europei. Am încercat să nu vă plictisesc cu vorbăraie prea multă. Câteva concluzii de final. Atenienii știu să se poarte cu turiștii, sunt deosebit de amabili chiar dacă nu le ești client, te ajută cum pot mai bine, depun eforturi pentru asta. Toți cei întrebați au știut să mă lămurească în limba engleză, mai puțin două persoane în stația feroviară la plecarea spre aeroport - o doamnă de vreo 70 de ani și un tip de vreo 40 care îmi dădea toate indicațiile în grecește, dar după ce m-a auzind suduind în românește mi-a zis ”no, ni, mă, la el, di uni ești, mă, di uni ești?”, da era un maramureșean inimos de-al nostru care mi-a rezolvat imediat problema pentru care-l deranjasem. Ryanair și-a făcut datoria exemplar și la întoarcerea la iubitul meu București. See you s(p)oon! 

PS - vă stau la dispoziție pentru orice detaliu suplimentar.